Este poetul american care n-a pășit niciodată în Europa. Opera sa are o singură mare temă: poezia ca activitate a spiritului. De aceea, cel mai avizat critic francez asupra poeziei americane, Serge Fauchereau, a putut afirma: „Wallace Stevens avea o idee foarte înaltă despre poezie; opera sa este plină de afirmații ca aceasta, extrasă din Adagia: «După ce ai abandonat credința în Dumnezeu, poezia este acea esență care îi ia locul spre mântuirea vieții». Și din acel moment, nimic, după părerea poetului, nu este atât de important ca poezia.”
Casa era liniștită, lumea era calmă
Casa era liniștită, lumea era calmă,
Cititorul devenea carte; și noaptea de vară
Era substanța lucidă a cărții.
Casa era liniștită, lumea era calmă.
Cuvintele, de parcă n-ar fi fost nici o carte,
Doar că cititorul se apleca pe pagină,
Voia să se aplece, tânjea nespus să fie
Învățatul căruia cartea îi rămâne credincioasă, căruia
Noaptea de vară-i este perfecțiunea minții.
Casa era liniștită, așa trebuia să fie.
Liniștea făcea parte din înțeles, parte din gândire:
Accesul perfecțiunii la pagină.
Și lumea era calmă. Adevărul într-o lume calmă,
În care nu există alt sens, el însuși
E calm, el însuși vară și noapte, el însuși
Cititorul care se-apleacă până târziu și citește acolo uitat.
(În românește de Constantin Abăluță și Ștefan Stoenescu, în vol. Lumea ca meditație, Editura Univers, București, 1970)
