Arca poeziei: Salvatore Quasimodo (1901-1968)

Conferirea Premiului Nobel în 1959, pe când toată lumea aștepta să-i fie acordat lui Giuseppe Ungaretti, a determinat o receptare mai rezervată în rândul tinerilor literați italieni a poeziei lui Salvatore Quasimodo. Oricum, poetul a scris puțin, completându-și opera cu eseuri și cu traduceri din poezia greacă și latină. Dintre poeții moderni, i-a tradus pe Arghezi, Pablo Neruda și câțiva americani.

Frageda femeie culcată printre flori

Se ghicea anotimpul ascuns

din apăsarea ploilor de noapte,

din rătăcirea schimbătoare-a norilor,

leagăne dulci, ușoare;

și eu murisem.

Un oraș suspendat în văzduh

îmi era cel din urmă exil,

și mă ademeneau în preajmă

suavele femei de altădată

și mama-ntinerită culegea

cu mâna ei neprihănită trandafirii,

cu cei mai albi încununându-mi fruntea.

Afară era noapte

și stelele urmau necunoscute

drumuri tăiate-n cercuri mari de aur

și toate lucrurile trecătoare

mă atrăgeau în tainice unghere,

vorbindu-mi de grădini miraculoase

și despre înțelesurile vieții;

dar eu tânjeam după surâsul ultim

al fragedei femei culcate printre flori.

(În românește de A. E. Baconsky, în Versuri, Editura Tineretului, București, 1961)