Când îi revenea Premiul Nobel pentru Literatură, în 1998, romancierul portughez nu mai scria poezie de câteva decenii. Poezia a fost doar preocuparea sa de tinerețe, sub forma căreia s-a apropiat mai întâi de marile teme din viitoarele romane și eseuri: trecerea timpului, duplicitatea sinelui, confruntarea cu divinitatea, frământările creației. La publicarea ediției definitive a poemelor, scria: „Eu aș spune / … / că romancierul de azi a hotărât să-l râcâie cu o unghie uscată și ironică pe poetul uneori lacrimogen de ieri.”
„Nu scrie poezie de dragoste”
(Rainer Maria Rilke)
De ce Rainer Maria? Cine oprește
Inima să iubească, cine decide
Ce voci în versuri se articulează?
De ce să ne impunem un joc de-a baba-oarba
Care să însumeze infinit cu infinit?
S-a rupt în gol atunci când umbra
Celuilalt pe trepte s-a răsfrânt.
Vertijului înalt din zborul tău
Eu îi opun cât pasul poate să mă ție,
Sunt pământean și, din ce-am pământesc,
Om sunt, om mă numesc, scriu poezie.
(Traducere de Simina Popa, în Poemele posibile, Editura Polirom, Iași, 2022)
+ There are no comments
Add yours