Ca fiu al unei familii bogate din Stockholm, se dovedește, încă din adolescență, pasionat de spiritualitatea hindusă, studiind budismul și mistica orientală, odată cu învățarea limbii sanscrite. Mai târziu, va descoperi cu elan muzica lui Stravinski, având, totodată, și revelația lui Rimbaud, apoi a lui T.S. Eliot, a suprarealiștilor francezi și a lui André Gide. Poezia sa denunță absurdul existențial în aceeași măsură în care îl și asumă.
Între cinci și șapte
Adormit deșteptat mă întorc în odaie.
Am în brațe un nor dar niciun vis.
În această odaie maculată de beznă.
Lampa mi-e tot mai palidă.
Zorile-și țes la fereastră pânza lor neștiutoare.
Zgribulind frigul spânzură de perdele.
Îmi întorc fața de la orice-ntrebări și răspunsuri
în timp ce poșta îmi umple cutia de scrisori
cu silabe absurde.
Afară ferestrele goale fixează roșul cer înghețat.
Și roabele visează să fie prinse cu amândouă mâinile
acolo, afară.
Felinarele stau liniștite ca niște lumânări în ceață:
crinii fierului își dau duhul în flacăra fierului.
Gerul mare coboară încet pe pământ.
Casele-și apără sărmana căldură îndărătul
suprafețelor cenușii.
Aerul e livid și pietrele orașului pe totdeauna moarte:
Pietrele orașului dorm ușor cu vise imemoriale
în inimi.
Pietrele ce se odihnesc toropite sub pașii rarilor oameni,
pietrele a căror unică speranță e greutatea lor.
Numai pietrele pot fi ele însele
pietrele care n-au nimic de înțeles.
(În românește de A.E. Baconsky, în Panorama poeziei universale contemporane, Editura Albatros, București, 1972)
