Medic militar în Primul Război Mondial, Gottfried Benn e și „unul dintre cei mai lucizi diagnosticieni ai fenomenului complicat și contradictoriu care se numește poezia modernă” (A.E. Baconsky). Încă de la debutul din 1912, cu volumul Morgă, intră într-un violent conflict cu aplecarea spre patetism și anarhie formală a primilor expresioniști germani, împrumutând curentului o direcție estetică nouă. Volumele de la maturitate îi împing poezia înspre interiorizarea expresiei, reflectată și de cele mai noi tendințe din filosofia limbajului.
Nicio tristețe nu poate fi
În acest mic pat – ca un pat de copil – muri Elisabeth Droste
(se poate vedea în muzeul ei la Meersburg),
pe această sofa a murit Hölderlin la un tâmplar, într-un turn,
Rilke, George vor fi murit desigur într-un pat de spital elvețian,
La Weimar marii ochi negri ai lui Nietzsche
se ațintiră pe o perină albă
până la ultima lor privire –
acum toate sunt vechituri sau nici nu mai sunt,
indefinite, fără ființă,
într-o nedureroasă destrămare dar fără sfârșit.
Purtăm în noi germenii tuturor zeilor,
gena morții și gena bucuriei –
cine le-a despărțit: cuvintele și lucrurile,
cine le-a amestecat: suferințele și locul,
unde sfârșesc, pădure cu râuri de lacrimi,
pentru scurte, fugare ceasuri, jalnic cămin.
Nicio tristețe nu poate fi. Prea departe, prea depărtate,
prea intangibile, patul și lacrimile,
nici Nu nici Da,
naștere, durere trupească și credință,
o unduire, fără nume, o alunecare,
o ființă cerească tresare în somn,
un pat întins și lacrimi –
– Dormi!
(Traducere de A.E. Baconsky, în Panorama poeziei universale contemporane, Editura Albatros, București, 1972)
