Japonezii sunt înzestrați cu geniul miniaturalului. Ei reduc, în arta lor tradițională, pajiștea la o singură floare, iar o grădină botanică, la dimensiunile unei vaze. Tot ei au și cele mai scurte specii de poezie: tanka și haiku. Ambele sunt poezii de atmosferă în care sugestia și simbolul joacă un rol preponderent. Tanka are o vechime greu de stabilit, forme arhaice păstrate datând din secolul I î.Hr. Se compune din 31 de silabe, distribuite în 5 versuri. Când specia a început să dea semne de oboseală, nemaifiind suficient de expresivă, prin secolul al XVI-lea, din ea s-a cristalizat, prin comprimare, haiku-ul.
Fujiwara No Shunzei s-a impus, deopotrivă, ca poet și critic literar. La cererea împăratului, a întocmit o antologie de poezie japoneză, Culegerea celor o mie de ani.
Având în față
Icoana florii de cireș
Din amintire,
M-au amăgit adesea șiruri
De dealuri cu nori albi deasupra.
***
În alt veac mireasma
Acestor flori de portocal
Va desfăta la fel
Vreun om gândindu-se la mine
Când eu voi fi apus de mult?
***
Hărțuit de viață,
Am crezut că-i un loc sigur
Cătunul de munte,
Dar luna din senin trimite
O rază prea iscoditoare.
(Traducere de Ion Acsan și Dan Constantinescu, în Tanka-Haiku, Editura Mondero, București, 2002)
