Pentru filosoful german al Nașterii tragediei și al Voinței de putere, poezia a reprezentat doar un fel de „violon d’Ingres”. Totuși, printre poeziile lui Nietzsche am găsit și o metapoezie, al cărei referent este chiar tehnica poetică. Ni se pare trebuincioasă lectura acestor versuri cu textură de fabulă naivă, dar care conțin și un avertisment asupra decăderii limbii, poate mai oportun astăzi, decât în vremea lui Nietzsche însuși.
Cuvântul
Cuvântul viu mi-e drag nespus;
El sare nalt, mereu dispus,
Are-un salut cuviincios,
Și chiar stângaci e grațios,
Prin vine sângele îi zburdă,
Răzbate și-n urechea surdă,
Și flutură și se frământă,
Prin tot ce face – el încântă.
Cuvântul totuși e firav,
Când sănătos, și când bolnav.
De vrei să-l știi mereu în viață,
Apucă-l gingaș și-l răsfață,
Nu-l pipăi cu palma dură,
El moare și de-o-ncruntătură –
Și-atunci se prăvălește lat,
Sărman și rece, nemișcat,
Cu chipul palid, descompus,
Strivit de moarte și răpus.
Cuvântul mort – un lucru hâd,
Sfârlează bâzâind, și-atât.
Rușine hâdei meserii
Prin care mor cuvinte vii!
(Traducere de Simion Dănilă, în vol. Poezii, Editura Univers, București, 1980)
+ There are no comments
Add yours