Aquagrafii*

Unii cunosc lumea pe cont propriu, călătorind, căutând, dându-şi voie să greşească, experimentând şi cercetând. Călătoriile, ca metaforă a vieţii, sunt făcute atât geografic, cât şi cultural, spiritual, ghidate de cărţi, de scriitori, de mentori. Cele mai profunde călătorii sunt cele în căutare de sine. Poţi fi ghidat de un psiholog, de un duhovnic, de un îndrumător spiritual sau încerci, atunci când ai suficient curaj, destulă nebunie şi un strop de inspiraţie, să alegi calea aspră a poeziei. Atât în teoria autoreceptării, cât şi din mărturiile poeţilor ştim că uneori chiar ei, după detaşarea de fierbinţeala textului proaspăt, când exersează lectura critică, sunt intrigaţi, miraţi şi uneori speriaţi (dar ce frumoasă sperietură!) de ceea ce descoperă în textul propriu. Desigur, starea mirabilă a descoperirii de sine în adâncul poeziei este valabilă doar în cazul poeţilor care scriu după dictéul automat, atunci când, prima scânteie a ideii poetice declanşează actul gândirii, pe care poetul îl transcrie fără implicarea raţională. Textul brut poate fi apoi cizelat, scutit de redundanţe, de explicaţii, disfonii, de cacofonii şi corijat cu eufonii, limpezit, uşurat de aşa-numitele burţi, versurile goale, care nu aduc nimic în economia textului, dar care au ajutat dezvoltarea discursului poetic. Arta de a tăia din text inutilităţile se deprinde greu şi, de multe ori, ceea ce afli despre tine însuţi, când scrii, este ascuns mai degrabă în ceea ce elimini din textul destinat tiparului. Autorul are la dispoziţie ambele variante, iar tainiţele sufletului i se deschid deopotrivă atunci când scrie în transa poetică din care, Doamne fereşte să-l opreşti, dar şi când îşi revede iar şi iar poemul, înainte de a-i da drumul în lume.

Viorica Mureşan este un poet curajos, care-şi ia sufletul în spinare şi porneşte în explorare atunci când flacăra inspiraţiei dă semnalul de pornire. Scrie rar şi cu conştiinţa unei mărturisiri generale, departe de lumea dezlănţuită a literaturii, cu parcimonie, căci la ea versul e născut, nu făcut.

Premiată la Festivalul-Concurs de poezie „Gh. Pituţ”, de revista Calende şi publicată de revista Luceafărul, Viorica Mureşan a acordat întâietate pregătirii profesionale şi activităţii didactice, încât a scris mai puţin, dar a fost fidelă literaturii, lăsându-se în voia inspiraţiei atunci când cotidianul îi oferă momente de respiraţie poetică. Dragostea ei pentru literatură îi deschide calea de înţelegere a lumii, pe care îşi permite s-o citească adesea în cheie ludică, poate contaminată de copiii din preajmă, şi poate pentru că aşa, întâmplările vieţii par mai puţin grave. Ea citeşte cu naturaleţea cu care îşi rosteşte rugăciunile, iar scrisul îi este deopotrivă marcat de spiritul formator al scrierilor religioase, pentru trăirea cotidiană şi practica scrisului, dar mai ales pentru viziune. Filonul religios este însă unul filigranat, cu subtilităţi pentru cunoscători, scrisul ei este nu cu cerneală, ci cu apă, uneori limpede, alteori ascunzând profunzimi, uneori sprinţară, jucăuşă, alteori gravă, ca de litanie, întotdeauna calmă, cu un ritm interior, dătător de ecouri.

Remarcabilă atunci când alege forma clasică a poeziei, chiar dacă nu respectă cu rigoare principiile prozodiei, versurile Vioricăi Mureşan ating uneori vibraţia înaltă a rugăciunii, mai ales atunci când pe canavasul interior apar brodate cu delicateţe amintiri, referinţe personale, chipurile părinţilor.

Poemele ei sunt ancorate de coordonate ale întregii istorii culturale a umanităţii, cu referinţe biblice, cu personalităţi ca Esop, amiralul Nelson sau împăratul Napoleon, Apollinaire sau Gulliver, cu elemente ale vieţii rurale până la limbajul mediilor online şi al computerului. Stridente, poate, în alăturare, toate acestea fac parte din bagajul cultural cotidian, pe care poeta le metabolizează firesc, fidelă inspiraţiei şi sie însăşi.

Deopotrivă de atentă la detalii şi în poemele cu vers liber, autoarea scrie despre poet şi moarte, despre mamă şi tată, îngeri, despărţire, anotimpuri, fericire, viaţă, scris. Materia poetică e una aerată, filtrată, ca un izvor de munte ce curăţă pe şapte pietre orice posibilă contaminare, iar versul ajunge la cititor doar cu amprenta personală a poetei, care plasează cu dibăcie câte un vârtej ce oferă astfel un ritm sincopat lecturii, dezvrăjeşte pe moment, doar pentru a merge mai departe în ritmul necunoscut al apelor.

„În fiecare zi, pe la cinci, în loc de ştiri, citiţi un poem. / Poemul salvează de fiecare dată viaţa celui ce l-a scris. / Deşi nu se vede, e o imagine care vă poate agresa emoţional / Cu mult sânge se întrupează ideea, / şi-odată întrupată e ancoră purtată pe umeri. / «O, ce ancoră, ce ancoră uriaşă poartă pe umeri bietul om!» / zic trecătorii privindu-l miraţi. / «Ce spinare gheboasă, ce ham cârpit cu diamante, / ce ochi, ce lamă de cuţit!» / Numai el ştie că poartă costumul de mire, / acelaşi mereu, din ziua în care s-a întâlnit cu ea” (Poetul şi Moartea).

Dacă se vorbeşte despre cazuri când un poem poate fi salvat de un vers ori un volum de un poem, în cartea Vioricăi Mureşan vom găsi multe astfel de ancore, fiecare din ele având chiar valenţe de titlu de carte, versuri memorabile cu care autoarea îşi fixează locul în literatura contemporană.

„Rană lăsată de zestre în ladă” (Altar), „Din ţărm în ţărm se subţiază sarea” (În ritm clasic).

„Sub tunica de celuloză” (VIII), „Macii vor arde înainte să înflorească” (X), „Scriindu-ţi mă lepăd de minciună” (XVII) din Scrisori netrimise, sunt câteva versuri memorabile cu care autoarea îşi ţese lucrarea poetică, ce se putea numi foarte bine „despre starea nefirească a fericirii”, aşa cum încheie ea poemul XVI din grupajul amintit:

„Când termenul de garanţie al minunii va fi expirat

voi putea să vorbesc despre

starea nefirească a fericirii”.

*Prefață la volumul „Înscrisuri transparente” de Viorica Mureșan, recent apărut la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.