Anotimpul inocenței. Colonia Fabricii de cherestea*

Casă, dulce casă!

Coboară din zarea întunecată semne prevestitoare că toamna târzie, cu alai de frunze multicolore, cu stropi reci de ploaie și cer greu, răutăcios cu păsările călătoare și cu oamenii răsfirați prin lumea largă în căutarea unei vetre primitoare, e gata de plecare. Iarna, pitită la munte, în pădurile de brazi, îi va lua locul cât de curând, jos în vale, pe malul Crișului Repede, acolo unde Colonia Fabricii de cherestea și Cariera de granit au adunat an de an o mulțime pestriță de oameni, cu speranța unui loc de muncă promițător și a unui trai mai bun pentru familiile dezrădăcinate. Nu e totul lapte și miere, nu e bine, dar nu e nici rău să trăiești într-un loc nou, visând cu ochii deschiși la posibila reîntoarcere acasă, întocmai fiului risipitor.

Indiferent de anotimp, dis-de-dimineață, agitația reîncepe în același ritual, cu uruitul mașinăriilor ce sparge timpanele, cu glasurile oamenilor care strigă unii la alții ca să fie auziți, cu zbenguiala copiilor scăpați de supravegherea vigilentă a părinților plecați deja la locul lor de muncă. Noii locatari, mutați aici de curând, sunt în febra amenajării locuinței repartizate, o baracă de lemn îmbietoare ca o cabană de la munte. Tata are treabă pe afară, cu descărcarea mobilierului și lucrurilor aduse cu camionul din vechea locuință. Mama se agită ca întotdeauna, când afară, când în casă, căci nimic nu e ca lumea, dacă nu trece prin mâinile ei, sau nu e cel puțin urmărit cu ochii atenți de stăpână. Nu s-a născut încă bărbatul acela care să știe ca ea rostul lucrului de pe lângă casă. Așa că, mai e puțin și lucrurile vor sta întocmai cum vrea ea, mobila nouă, cumpărată în rate, va împodobi noua locuință, bucătăria va străluci de curățenie, cămara de alimente va fi plină, focul în sobă va arde vesel, ca să trăiască omul în tihnă, chiar dacă afară se arată deja semne amenințătoare de iarnă…

Jocuri copilărești

Raiul copilăriei nu poate fi egalat niciodată cu nimic din restul vieții trecătoare. E momentul unic și fermecat, când cele mai năstrușnice visuri pot lua forme palpabile, fără prea mare efort și fără condiționări raționale. Copiii din Colonie trăiesc simplu, curat și spontan, fără pretenții și fără mofturi. Și dacă pentru părinții lor, „acasă” înseamnă cine știe ce colț mai apropiat sau mai îndepărtat de pe hartă, pentru copii, aici și acum e tot ce au și tot ce își doresc. Aici au făcut ochi, aici au loc destul pentru joaca lor neîntreruptă. Acum e un infinit de momente cu promisiuni încântătoare. Unde te-ai putea ascunde mai bine, dacă nu printre stivele de trunchiuri de copaci culcați, ca într-o pădure răsturnată, de data asta rânduită contrar regulii știute a verticalității, dar tot labirintică. Unde poți juca „Mâța” mai mult timp, dacă nu printre grămezile de scânduri sau pe platformele betonate ale halelor aflate în construcție? Unde e mai dibace „Strigata”, dacă nu pe acoperișurile în pantă ale barăcilor de lemn, acoperite cu catran, până când, dintr-o azvârlire nesăbuită, mingea nimerește în câte un cui ruginit sau o margine ascuțită de bârnă și-și dă ultima suflare?

Un copil adună în jurul său încă zece. Zece copii cheamă alți zece și ceata crește când afară e cald și soare, ca aluatul pus la dospit. Zăvoiul de pe malurile Crișului Repede e o junglă cum numai Tarzan a întâlnit în aventura sa. Sălciile bătrâne și plângătoare sunt arbori milenari de pe insule abia descoperite de exploratorii pitici. Hameiul și vâscul ce înlănțuie precum lianele, uriașii copaci se metamorfozează când în livezi cu fructe nemaivăzute, când în vii pârguite de arșiță, gata de cules. Șura veche, părăsită, transformată în hangar, în magazie, în depou, după necesități, acum e plină cu paie și cauciucuri uzate. A devenit peste noapte tabăra unor războinici neînfricați, iar mâine poate să fie raza de acțiune a unor gangsteri certați cu legea, ascunși sub cagule sau transformați în suspecți mascați cu ajutorul ochelarilor de carton și al bandanelor western legate strategic peste obraji…

Televizor în rațe

Zilele bune sunt cele care vin cu vești bune. Tata a sosit azi de la muncă și a adus vestea cea mare: și-a luat concediu. Ica nu înțelege prea bine ce a luat, de aceea, cu tot entuziasmul și curiozitatea vârstei, începe să cotrobăiască prin servietă. Acolo nu găsește nimic neobișnuit, doar metrul de tâmplărie, o lanternă, un caiet, un creion chimic, o pungă golită de merindea cu care plecase la muncă etc.

– Ce cauți în servietă, draga tatii?

– Concediul! răspunde candid fetița.

– Și l-ai găsit? zâmbește complice mama.

– N-am găsit nimic, poate l-a pierdut pe drum…

– Dar în buzunarul de la haină ai căutat?

Ica prinde curaj, cotrobăiește prin buzunare și găsește o ciocolată micuță, cu lapte. Pe ambalaj e un pitic cu o căciulă uriașă, ținând în brațe o cană cu lapte. Cana e roșie cu buline albe. Fetița e încântată de desen, dar și mai mult adoră conținutul împachetat în staniol.

– Ei, ai găsit ce căutai?

– Da! N-am găsit concediul, dar am găsit un pitic.

– Bun și ăla, nu-i așa?! Și mai am o veste. Au sosit la magazin televizoarele comandate. Noi suntem pe listă, de mâine putem merge să-l aducem acasă. L-am cumpărat în rate.

Cam multe necunoscute: concediu, televizor, rate… „Poate că tata a vrut să zică rațe. O să ne dea de la magazin niște rațe? Ura! O să mă joc cu ele!” Altă veste bună care nu poate fi păstrată ca secret de familie. Trebuie trâmbițată deîndată. Fetița iese în fața casei, pândește de după gard și cum vede vreun vecin trecând, vreun copil jucându-se prin preajmă, îi abordează cu mândrie în glas:

– Vrei să-ți spun un secret? Știi ce am luat noi astăzi? Concediu! Și mâine luăm televizor în rațe!

– Televizor în rațe?! Așa ceva nu se există! Poate că rațe în televizor?

– Sau rațe la televizor! M-ați zăpăcit de tot!

– Pot să mă uit și eu la televizorul vostru? întreabă câte un prieten mai isteț, care probabil n-o crede pe lăudăroasă.

– Nu poți, că nu e nici în servietă, nici în buzunar! Dar mâine mergem la magazin după el.

– Poate ai visat azi-noapte?! își dă cu părerea Lulu.

El e mai mare și știe mai multe. În Colonie nu a plouat cu televizoare, abia dacă sunt două-trei în tot satul. Oamenii normali au cel mult un radio și atât! „De unde povestea asta cu televizorul?! Și ce are a face chestia cu rațele? Rață pe varză! Fata asta-i varză!”

– Te-au păcălit ai tăi ca să mănânci tot din farfurie! adaugă Ileana, râzând pe înfundate.

– Nu e păcăleală, e chiar adevărat! Am primit de la tata și o ciocolată cu pitic, dacă vrei să știi!

– Mulți pitici îți mai umblă prin cap! De-aia ai părul creț! își dă ochii peste cap fata răutăcioasă.

– M-am supărat pe voi. Când o să avem televizor nu vă las să vă uitați la el!

– Degeaba te uiți la el, trebuie să și meargă! Aici nici nu cred că ar funcționa! Poate la oraș!

– Bine că o să te uiți tu!

– Poate o să te uiți mult și bine la radio, până-i vedea stele verzi și o să ne zici că aveți televizor!

Cu toate acestea, a doua zi este adus acasă, ca un trofeu, televizorul alb-negru, cu nume scris cu niște litere străine, care se citesc așa: „RUBIN 102”. Cine mai e ca Ica! A avut dreptate, n-a visat, n-are pitici în cap, are televizor! Să se știe peste munți și peste văi! Atâta doar că minunea nu poate funcționa încă. El trebuie lăsat să se încălzească în casă, să se obișnuiască cu proprietarii și ei cu dânsul. Trebuie citite instrucțiunile și mai ales, lucrul cel mai greu, să i se pregătească antena. O încârligătură de fiare cu un cablu galben, lung, răsucit pe un mosor, un stâlp înalt, cât mai înalt, care trebuie ridicat și fixat pe acoperișul casei de oameni care se pricep să monteze antena la locul ei. Ce mai vânzoleală! „Dar unde o fi concediul luat de tata?”…

După eforturi susținute, udate cu câte o înghițitură de bere, se termină treaba și încep probele. Vajnicii bărbați răsucesc antena, când la stânga, când la dreapta. Pe ecranul ușor luminat apare câte o umbră, se aude un bâzâit, o dungă orizontală tot fuge în sus și în jos. Trebuie „prinsă” imaginea! E ca la vânătoare: apare căprioara, o țintești, tragi, dar degeaba, căprioarele dispar dintr-un salt. Și iarăși de la capăt… Până la urmă, acțiunea e cu noroc. Imaginea plăpândă la început, se uniformizează, vâjâitul se estompează, apare o minge, cei ce știu ce e ăla televizor, spun că aia ar fi „Mira”… Mira e o fată? Nu e o fată, e ceva, nu se știe ce…. Ea vestește începerea programului la TV. Deodată se aude Imnul: „Trei culori cunosc pe lume”… E o clipă de mare solemnitate și încărcătură emoțională. Te simți om cu „O” mare. Dar nu vezi trei culori, televizorul e alb-negru, până la cel color mai e o cale lungă. Deocamdată lucrează imaginația și ingeniozitatea. S-a dus vestea că unii posesori de televizoare și le-au dotat cu o folie în nuanțele curcubeului, atașată ecranului. Rezultatul e un ecran ROGVAIV! Cu acest dispozitiv, imaginea se colorează cum se nimerește, nu întotdeauna la modul ideal. Uneori părul personajului de pe ecran e violet, fruntea indigo, nasul albastru, gura verde, bărbia galbenă, gâtul oranj și hainele roșii. Dar se cheamă televizor în culori!

Televizorul nou instalat atrage o mulțime de gură-cască, de la mic până la mare. Prin ușa lăsată dinadins deschisă se poate urmări Telejurnalul. Știrile sunt optimiste, viața e plină de realizări mărețe. O noapte întreagă așteaptă cei mari aselenizarea. Misiunea de pe Lună îi antrenează pe toți în aventura spațială. Pe Pământ e emulație. Cei mici urmăresc discul auriu de pe cer, seară de seară, când e senin, în speranța de a-i zări pe omuleții cu capul într-un borcan, plimbându-se pe „străzile” de pe Lună. În noaptea cu pricina însă, pentru că evenimentul e amânat până spre zori, copiii adorm înainte de marele anunț: „Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire!” Replica însă o învață și ei a doua zi și-o rostesc, mândri de reușită.

Altă participare în masă e în momentul invadării Cehoslovaciei. Adulții se sperie de amenințarea războiului, se povestesc fapte atroce din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, se urmărește discursul unui politician care condamnă ofensiva rușilor. Toți stau în fața ecranului cu fețe grave. Câte unul care a pierdut discursul epocal, când iese din schimbul I, de la fabrică, întreabă îngrijorat: „Ce-a mai zis Cenușescu?”

Televizorul face toți banii, mai ales când e vremea petrecerii de Revelion. Acum, că și-au cumpărat câțiva locatari ai Coloniei cutia asta vrăjită, e tare plăcut să se adune vecinii grupuri-grupuri, să urmărească emisiunile împreună. E joc și voie bună în casă, masa e plină de bucate și băuturi, ca la nuntă. Copiii se hârjonesc prin bucătărie, pe coridor, pe afară, prin zăpadă.

Vin cete de mucoși cu Sorcova, de băieți, cu Plugușorul, de vlăjgani, cu Capra. De zdrăngăneli nu se sperie nimeni, dar când dau din bici băieții cei mai mari sau când clămpănește Capra din fălcile de lemn, cei mici fug în brațele părinților sau izbucnesc într-un plâns ca la doctor. Mesenii râd cu poftă. Gazdele îi răsplătesc pe colindători cu prăjituri, sucuri dulci și câțiva bănuți. Cei mai răsăriți mustăcesc atunci când sunt îmbiați cu un pic de vin…

După un pahar, două, mesenii vorbesc toți deodată. E adusă tava aburindă din cuptor. Friptura de porc le face cu ochiul și în clipa aceea cineva își amintește:

– Băi! Vă aduceți aminte când a venit Haraklany să se angajeze la fabrică?

Omul înalt cât o prăjină, a bătut sfios la ușa biroului de angajare, s-a aplecat să treacă pragul încăperii fără să dea cu căpățâna de pragul de sus. Secretara l-a întrebat ce dorește și el a spus că-l caută pe șefu’. (În vremea aceea, pe directorul fabricii îl chema Purcel.)

– Pe care dintre șefi îl cauți? a fost întrebat Haraklany.

– Pe tovareșu’… am uitat cum le cheamă… ăăă… ala care mai mic ca porcu’!

Hohotele de râs n-au putut fi evitate nici atunci, nici acum și de câte ori e reamintită întâmplarea, în vecii vecilor…

*Fragmente citite în cadrul ședinței din 18 mai 2023 a Cenaclului literar „Silvania”.