Când am întors armele la 23 august 1944, în primele zile nu a fost nimic pe vale. Auzeam la ziare, și la primărie se auzea, și la radio, că sunt lupte cu germanii, că bombardează nemții Bucureștii, dar până la noi n-a răzbit nimic. Nici dezertori n-au fost sau trupe în retragere. Atunci a făcut ungurul, tovarășul Pohrib, organizație locală de partid, Frontul Național Democrat, paică să zic, și a lipit câteva afișe de bun venit armatei roșii. Lumea pe vale, însă, era cam speriată. Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor, așa umbla vorba. Primarul care era atunci, Traian Draia, a rămas pe loc, zicea că așa a primit ordin, până la noi alegeri funcționarii care au fost sub Antonescu să stea pe loc, cum se găseau înainte de întoarcerea armelor. Au venit și alte ordine, ne-a chemat primarul la primărie și ne-a citit: „Ordinele sovietice sunt lege și se execută fără întârziere! Toată lumea să muncească pentru Armata Roșie și să predea toată aparatura radio, armele deținute de populație și alte produse necesare pentru front”. Ni se cerea să dăm carne, unt, zahăr, cizme, tunici, pantaloni, lemne de foc. Am predat ce-am avut, dar mare lucru nu aveam nici noi.
Asta a fost în primele luni, până s-a terminat războiul. Prin primăvară a început agitația cu reforma agrară la noi. Nu era mult pământ, dar era ferma regală, institut pomicol. Atunci a început să se audă cu adevărat pe vale de partidul comunist. Erau tovarășul Pohrib, de care am mai zis, cu tovarășul Împungerouă, cu tovarășul Andrițoiu și cu alții, făceau adunări la primărie să vorbească despre reformă. M-am dus și eu, cum s-a dus toată lumea, dar la mare lucru nu ne-a folosit, încât a doua oară nu ne-am mai dus. Pământul era puțin, dornici mulți, deja oamenii se certau pe trupul moșiei. Eu am zis să lase la văduve, la orfani, la răniți și infirmi de război, că se va termina războiul, se demobilizează oastea și o să fie mulți zdrobiți de schije și de bombe, să aibă din ce trăi. Împărțeala s-a făcut cum au hotărât tovarășii din partid. A venit atunci un activist mare de la București, tovarășul Victor Hencleș, și a făcut adunare la primărie, cu primarul, cu preotul din sat, cu jandarmul, cu învățătorul, cu poștașul, și ne-a zis să ne luăm fiecare cum poftim, că e pământul nostru, dar în bună înțelegere. Înțelegere n-a fost, au fost numai certuri și dușmănii, dar a trecut și asta.
Problema mare a fost cu dările și cu despăgubirile de război. Abia se terminase cu Hitler că ne-a și băgat primele cote. Și tot atunci au început să apară tot felul de tovarăși pe vale, pe la primărie mai ales, cu ordine să se aresteze oameni. A fost întâi moșierul Negulici, nu pe valea noastră, dar îl știam. Au intrat peste ei noaptea, l-au dus la Siguranță și l-au bătut. L-au adus acasă zdrobit, cu ambulanța, și la câteva zile a murit. Tot așa, avocatul Negrețu din Pitești, pe care îl cunoșteam bine, că era fruntaș țărănist și venise la adunări electorale în comună de câteva ori, a fost împușcat noaptea în apropierea gării. Nu se știe de către cine. Și lumea sigur că a început să se teamă. S-au schimbat de mai multe ori primarii, după cum se schimba guvernul, azi era unul, mâine altul, de nu știai la cine să mai mergi pentru o irtie. Cotele, însă, trebuiau date și tot mai mult ni se cerea, încât nu mai aveam nici de sămânță. Până în ʼ46 a fost tot un freamăt și o așteptare grea, ce va fi? La noi în comună, și nu numai la noi, în tot județul, lumea era cam cu țărăniștii. Poporul, țăranii adică, ar fi votat pentru țărăniști. Care erau mai cu stare, mai la oraș, erau cu liberalii. Umblau tot felul de zvonuri, încât lumea nu știa ce să mai creadă. Unii spuneau că se vor face din nou alegeri libere și că o să fie ca înainte, că regele e bine văzut de către aliați și va face guvern nou care să rezolve debandada din țară. Alții, dimpotrivă, că acuma, cu Armata Roșie, comuniștii vor lua puterea și vor face și la noi, ca în Uniunea Sovietică, colhoz. Începuseră să sosească la vatră soldații demobilizați și ei, mai ales, spuneau asta, că o să fie ca în Uniunea Sovietică. Am auzit atunci și de multe urgii de pe front, dar și de la noi. În Bucuria chiar, au intrat doi pușcăriași eliberați din închisoare, noaptea, peste Băcănușa în casă, să ceară băutură. Oamenii, de frică, le-au dat. Dup-aceea ocnașii au sărit peste fete, să le siluiască. Tată-su, David băcanul, nu s-a lăsat, a strigat, a venit lume, i-au scos pe ocnași, i-au bătut. De acolo a prins și lumea din sat frică de comuniști, și comuniștii ură pe oameni. Așa a început să umble vorba că gradații demobilizați din armată nu se vor lăsa fără luptă și că se strâng în munți muniții și arme, să fie pregătite la vremea potrivită. Nu știu cine a lansat aceste zvonuri. În sat nu s-a produs nicio agitație.
Peste vară, în ʼ46, a fost campania electorală. Pe țărăniști nu i-a lăsat să-și organizeze campanie. Au încercat țărăniștii de pe vale să facă o adunare la primărie, dar au venit din alte părți niște huligani cu bâte și lanțuri și i-au bătut. La noi în comună nu s-a făcut secție de votare, de a trebuit să mergem cu căruțele la Gătaia, cale de mai bine de 15 kilometri, la centrul plășii, ca să votăm. Lumea am auzit că ar fi votat cu țărăniștii, că se auzea că dacă ies comuniștii o să ne ia pământul. Primarul de atunci, Dumitru Ciotlăuș, umbla prin comună să citească declarația tovarășului Dej, că sunt neroade și absurde afirmațiile opoziției cum că guvernul s-ar gândi să înființeze colhozuri. Și la biserică ne-a citat preotul declarația asta, că primiseră și ei circulară. Dar problema era alta. Ziceau oamenii, și s-a vădit că așa era, că guvernul comunist nu va confisca pe față pământul oamenilor, dar va pune cote și impozite atât de mari, că nu vei putea da, și astfel ți-l va lua. La noi ce putea să ne ia, că grâu era puțin, loc bun de arat nu e mult, cum e pe Vlașca, și e și cam frig, fiind picior de munte. Porumb puneam, da, cartofi ici și colo, averea noastră sunt poamele. Noi din asta am trăit, de când ne știm, din poame și din pădure. Vindeam mere, vindeam țuică pe Vlașca și aduceam grâu. Însă în ʼ47, după alegeri, s-a interzis neguțătoria țăranilor. A plecat unul din sat, unul Crâmpiță, cu mai mulți ciraci, cu o căruță de țuică, să vândă pe Vlașca, după cum am făcut noi din moși-strămoși, și s-a întors pe jos, doar cu biciul în mână, cu spinarea numai dungi și cămașa ferfeniță, pe motiv că nu avea autorizație.
După alegeri așa de mult s-au mărit cotele, de nu mai avea omul de unde să dea și trebuia să cumpere de pe piață ca să dea statului. Dar cu ce să cumperi, că era lipsă mare în țară. A fost seceta mare din ʼ46-ʼ47. La noi nu a fost așa rău ca în alte părți, dar prune nu s-au făcut, mere nu s-au făcut, porumbul s-a uscat din cocean. Veneau la noi cârduri peste cârduri de sărmani, zgorniți de sărăcie, moldoveni mai ales, cu țoale, cu cusături, cu ce mai aveau bieții oameni prin case, și le dădeau pe nimic. Cine să le ia, că nici noi nu aveam de niciunele? Și noi am vândut albiturile noastre pe porumb. Eu cu ce am putut am ajutat. Făceam o mămăligă mare și mai chemam și pe un sărac la masă. Eu aveam povarnă, dar povarna n-a mers, că nu erau prune. Așa de tare s-a crăpat pământul, că la noi nu e pământ bun ca la câmpie, nu e gras și îngrășat să se lucreze lesne, de cădeau oamenii cu căruțe cu tot în gropi și nu mai puteau să iasă. Și acuma se aud, noaptea, nechezături de cai și tânguiri de oameni îngropați de vii. Cotele trebuia să le dai imediat după recoltă, la grâu chiar din câmp ți le lua, la seceriș, și ce nu aveai trebuia să completezi cu bani.
Atunci, în ʼ48, când au fugit flăcăii în muntele Santilia, cum a fost? Era pe toamnă, oamenii începuseră să strângă porumbul din câmp. S-a dat ordin de la primărie ca nimeni să nu-și strângă recolta până nu i se calculează cota, și adunatul să se facă numai de față cu tovarășul Ghebaură, preceptorul, să se asigure că nu se ascunde nimic din cotele datorate statului. S-au anunțat cotele și nu numai că nu ne rămânea porumb nici de sămânță, dar trebuia să mai aducem bani de acasă ca să răzbim. Lumea atunci s-a adunat la primărie, cam bănuia ce avea să vie. Am mers să vedem cu primarul ce putem face, că bani nu aveam nici unii. Fără porumb ne mureau vitele de foame. Cai deja nu mai erau în sat, că se rechiziționaseră de mult. Ne descurcam cu boii cât puteam, dar fără boi, fără sămânță, aveam să murim toți de foame. Nu se poate, am zis toți, statul vrea să ne omoare? Primarul urla la noi că suntem îndărătnici, că nu pricepem noul mers al țării, că trebuie plătite despăgubirile la ruși. Am strigat la jandarm, a venit jandarmul cu încă câțiva de-ai lui, s-a adunat toată organizația locală de partid, ei de-o parte, noi de-o parte. Ba încă și din organizația de partid erau destui oameni care strigau cu noi, să se reducă din cote, să ne mai păsuiască, că nici pe vremea regelui nu trăisem așa de rău și nu se lipise atâta pielea de os. N-am izbutit nimic. Jandarmul a tras cu pușca în aer, noi am spart geamurile primăriei și am plecat.
A venit vremea secerii de porumb. Lumea a început să adune porumbul cum știa fiecare. Ghebaură n-a îndrăznit să iasă să ne verifice în ziua aia în câmp. A doua zi, după ce a plecat lumea la holdă, vine Ghebaură cu câțiva jandarmi de-ai lui să măsoare ce recoltă a avut fiecare și cât trebuie să dea. Acasă mai rămăseseră femei, să facă mâncare la oameni, copii, bătrâni, și s-a iscat tulburare. Muierile, cum le știți, țipau cât le țineau bojogii, copiii fugeau la tați să anunțe că le intră jandarmul în curte, care avea câine îi dase drumul să se dea la străin, încât au împușcat jandarmii la ei ca în `916. Eram și eu tot pe câmp. Aud împușcături.
– Măi, asta nu-i a bună, zic băiatului, hai să mergem acasă.
La noi nu apucaseră să intre. Mergem toți de unde se auzea zarvă. Se adunase acolo tot satul. Cineva s-a urcat în turlă și trăgea clopotele, un ceas a tras la clopote, de s-a auzit pe toată valea, de la munte până la Gura Văii. Unii au început să arunce cu pietre în jandarmi. Văzând că degeaba se înfofoaie ei și că la nimica nu le folosește, jandarmii au plecat la primărie. Noi, după ei. Lumea striga lozinci: „Nouă comunism nu ne trebuie”, „Nu vrem colhoz” și alte asemenea. Primarul și cu tovarășii de la partid au ieșit să încerce să ne potolească, dar nu au izbutit. Atunci iar a tras Pecioi, jandarmul, cu pușca, de s-a făcut umpica mai liniște. Primarul zice:
– Oameni buni, dacă nu ne înțelegem să știu ce doriți, eu nu pot să transmit mai departe, la oraș.
Cine să vorbească pentru noi? Am ales pe unul, Anania, un băiat tânăr și de nădejde, că făcuse școală și taică-su a fost primar țărănist și a fost om de ispravă. Și Anania s-a urcat pe trepte la primărie și a spus că nu vrem colhoz, nu vrem în școală să fie portrete cu secera și ciocanul, cu Dej, cu Stalin, cu Petru Groza și icoană niciuna, cum era înainte. Vrem primarul să se aleagă de comună, cum era și înainte, și cotele să se stabilească în funcție de recoltă și de cât poate da satul. Între timp, tovarășii de la primărie sunase la Gătaia să le trimeată ajutoare. A venit un camion de Securitate cu soldați, a îndreptat puștile la noi și am plecat, ce era să facem? Cum să înfruntăm armata? Vreo două săptămâni a fost liniște. După două săptămâni, începe iar Ghebaură să umble prin sat. De data asta umbla cu mai mulți, cu pază în toată regula. Au luat cote, dar ne-au mai lăsat și nouă de sămânță.
* Fragment din romanul în curs de apariție „Din țară mizdresc jivine”, de Andrei Ungureanu.
