Lăsarea serii și felul în care Pintea grăbea caii deja obosiți puseră inima Anei în tensiune. Bucata asta de drum părea că nu se mai sfârșește și, pe măsură ce înserarea adâncea tot mai mult umbrele, teama pășea tot mai aproape de inima Anei, cu pași tot mai repezi. O văduvă…
Ieșiră de pe drum, pe o cărare plină de urme de copite potcovite, în capătul satului Kysardo, cunoscut de valahi cu numele de Arduzel. Urcară o pantă abruptă, pe sub coroanele copacilor, iar la un moment dat toate urmele dispărură ca prin farmec. Cărarea fusese măturată. Deoparte și de alta a cărării erau ziduri de mărăcini. Și deodată înaintea lor apăru o poartă solidă, înaltă, ca de fortificație. Gardurile nu se vedeau din tufișurile de păducel și măcieș. În afară de fumul care se ridica de undeva, dintr-un coș, în spatele porții nu se simțea nicio mișcare.
Deși părea pustiu, Ana încercă un sentiment frumos, nedeslușit, de bucurie. Se simțea undeva un freamăt inexplicabil, aerul era plin de fiori, locul era plin de viață. Pintea opri caii în fața porții și îi dădu Anei hățurile.
– Gata, nevastă. Am ajuns.
Sări din sanie și deschise porțile, împingându-le cu putere. Și dinăuntrul curții se revărsă un val de mișcare, entuziasm, hărnicie, ca un vânt irezistibil. Haiducii crăpaseră lemne și unii le duceau în brațe, alții băgau pe foc, alții făceau plăcinte cu văduva, care nu era nici bătrână, nici slabă, nici tristă, ci râdea și se învârtea printre ei ca un fluturaș, iar când îl văzu pe Pintea, el deschise brațele, iar ea îi sări de gât și el o învârti pe sus și se sărutară unul pe celălalt, râzând amândoi de bucurie. Ana și băiatul se priviră.
Pintea se întoarse spre Ana, cu văduva la subsuoară.
– Ruzalia, cunoaște-o pe Ana. Și pe Aleisuca.
– Bine-ați venit, dragilor! Mâncați o plăcintă cu smântână?
Ruzalia avea dinți strălucitori și sânii mai-mai să rupă pieptarul nemțesc, cusut cu mărgele sclipitoare, nu foarte multe, nici foarte colorate, ci doar atâtea câte trebuie și exact acolo unde trebuie, ca să radieze o energie nespus de frumoasă și de elegantă. Era încinsă cu un brâu țesut cu aceleași nuanțe de maro-negru și cărămiziu, ca și pieptarul, ca și ochii ei căprui, în care licărea o strălucire aparte, veselă și plină de putere, iar părul ei întunecat vălurea până la jumătatea spatelui. Prezența și privirea ei îi strecurară Anei fiori de neliniște prin șira spinării, ca la vederea unui șarpe în iarbă sau ca și cum ai găsi pe drum o pungă plină cu nestemate.
– Tu vrei plăcintă! se aplecă Ruzalia spre Aleisa, îngustându-și ghiduș ochii și băiatul încuviință, cu gura până la urechi. Ruzalia îl strânse la subsuoară. Hai să-ți dau!
Într-o clipă, Aleisa stătea la masă cu haiducii, râdea și mușca dintr-o plăcintă fierbinte, aurie, pe care se topea groștiorul alb ca neaua.
– Pruncu’ căpitanului! îi trase cineva cușma peste ochi.
Altul râse și i-o luă din cap, lăsându-l zburlit.
– Dă-i, mă, pace, că ți-o capeți!
– După pui de moroșan, cântă și țâpuri unul și ceilalți i se alăturară:
– Să nu dai cu bolovan,
Să nu dai cu bolovan, măăăi!
Aleisa încuviință și râse cu ei și își șterse cu mâna groștiorul care îi curgea până pe bărbie.
Ruzalia le pregăti Anei și copilului o odaie aparte, le dădu haine curate și o ciupă cu apă caldă, să se spele. Avea pasul sprinten și întins, nicio podea și nicio ușă nu scârțâia în toată casa și de cum striga tare numele vreunui haiduc, acesta lăsa totul din mână și dădea fuga să-i îndeplinească porunca. Pe căpitan nu-l mai văzură toată seara.
Spălându-se cu Ana în ciupă, Aleisa spuse:
– No, vezi lele Ană, că văduvia nu-i chiar rea?
– Femeia asta nu s-o mai măritat, șopti Ana. Da’ bine-i așe? Că-ș petrece cu tăți handrocii aieștia? Ce zâce lumea despre ea?
Le lăsase cămăși curate, mirosind a primăvară.
– Păi, câte nu poate zâce lumea de ciudă că s-o veselit? spuse băiatul, cu o anume sfială, pentru că nu voia s-o contrazică pe Ana, numai că lui îi plăcea foarte mult aici. Râse, cu gura închisă și cu mâna la gură: Da’-n orice caz, aci nu-i ca la baba.
– Pân-ce că-i tânără!
Așternutul era fără nicio cută, proaspăt ca vânturile lui februarie târziu.
– Nu-i chiar așe tânără.
– Da’ nici pe moarte nu-i.
Și îl luă în brațe pe băiat.
– Măcar s-o veselit, șopti apăsat, cu vocea mamei sale când era nervoasă.
– Îhâm! Hm hm hm! îi scăpă lui Aleisa un chicot înfundat, pentru că lui îi plăcuse cu haiducii, cum îi trăseseră căciula, cum îl numiseră „Pruncul căpitanului” și toate batjocurile lor de bărbați scăpați din lanț. Și plăcinta fierbinte cu groștior topitor!
Amândoi adormiră cu dificultate, avură un somn superficial, bântuit de tot felul de vise, poate și pentru că mâncaseră bine la cină, dar nu numai. Atenția lor, ca o pasăre zburătoare, nu era cu ei, ci hălăduia liberă, fără să țină cont de uși închise și nici de pereți. Uneori, departe, în casă, izbucneau cascade de râsete, iar urechea Anei se ciulea de câte ori i se părea că recunoaște glasul căpitanului.
*
Dimineața, la plecare, Ruzalia îi petrecu pe toți trei până la sanie. Pintea se întoarse, o cuprinse cu brațul și o sărută.
– Mare mulțumită, Ruzalio.
– V-am pus niște plăcinte, își străluci Ruzalia dinții mai albi ca zăpada. Se uită la Aleisa și îi făcu cu ochiul.
Aleisa o privi cu gura căscată, căzând din nou în visul pe care-l avusese astă-noapte și pe care Ruzalia părea să-l știe. Adică… Mai visase cu oameni, dar nimeni, niciodată, nu știuse că a fost visat. Însă de data asta era diferit.
Visase că ieșise din cameră, desculț și se plimbase prin casa în care se simțea nespus de bine. Călcase pe podelele cele curate, care, deși erau de lemn, lui i se păruseră moi și netede ca-n palmă, transmițându-i în tot corpul o stare de bine. Casa părea să-l facă foarte conștient de lucruri pe care în mod normal nu le-ar fi luat în seamă, de pildă tălpile și sentimentele pe care ele le ridică în toată ființa, ca niște rădăcini care absorb din pământ o senzație de siguranță, pe care mai apoi, la fiecare pas, o urcă până în creștetul capului. Și în vis își dăduse seama că întreaga casă era conștientă, nu fusese construită doar ca să fie funcțională, ci avea un suflet. Era o ființă vie. Nu-i vorbea, dar îi transmitea în mod direct, fără a fi nevoie de cuvinte, doar prin senzații, că poate avea acces la resurse nelimitate de energie.
Și apoi, umblând așa pe coridoarele difuz luminate, o surprinsese pe Ruzalia cum închide un dulap în care era o rochie foarte frumoasă, de dantelă neagră. Ea se întorsese spre el și îi zâmbise atât de dulce! Totuși, în ceea ce făcuse ea, Aleisa simțea prezența morții. Căci, undeva, în casă, Negru și Suru începuseră să latre deodată, scheunând la sfârșit, ca și cum i-ar fi simțit apropierea.
Pintea îi dădu Anei farfuria de lut acoperită cu ștergura și apoi se întoarse spre Ruzalia:
– Dă să te mai țuc o dată.
Aleisa băgă de seamă roșeața care înflori obrajii Anei și felul în care ea își făcu de lucru cu farfuria și cu coșul ei.
– Mută-ți gândul, râse Ruzalia și veni și îl îmbrățișă pe Aleisa. Toată fața băiatului radie de bucurie când îi înconjură gâtul cu brațele și îi strânse părul întunecat care îi cădea pe umeri, mirosind a primăvară.
– Mulțumim, lele Ruzalie. Ne-o plăcut mult la domnia ta.
Ruzalia se lăsă în jos, până la nivelul ochilor lui. Și bucuria care îi strălucea în ochi contrastă cu tonul scăzut, de taină, pe care i-l spuse:
– Casa mea este o casă cu suflet. Să nu uiți nimic din ce-ai văzut aici.
Pentru o clipă, Aleisa căzu în privirea ei și o întâlni iarăși în visul de astă-noapte, unde ea îi făcu cu ochiul, înainte de a pleca pe unul dintre coridoarele casei.
Lăsându-l pe Aleisa fără cuvinte și frecându-se la ochi, Ruzalia se ridică și i se adresă Anei:
– Ție cum ți-a plăcut la mine?
Ana se întoarse, încruntată, și încuviință. Ruzalia râse:
– Să aveți drum bun pe căile vieții voastre!
Pintea râse și îi făcu un semn cu mâna. Ortacii puneau șeile pe cai. În scurt timp aveau să fie și ei gata de plecare.
– Îmi pari necăjită, o încoti Pintea, în timp ce sania se scurgea afară din curtea largă, trecând pe sub poarta cu acoperiș de șindrilă și cu stâlpi de lemn sculptat. Sau numai mie mi se pare?
– Îs supărată că…
În urma lor, ortacii împinseră poarta și o închiseră.
– Mă tem că n-om ajunge la vreme.
– Și eu sunt supărat pentru câini, oftă Aleisa, stând în fân, la spatele lor.
Dar Pintea nu-l băgă în seamă și își continuă discuția cu Ana:
– Ești supărată pentru că acuma nu-ți mai dai voie să te veselești, râse Pintea.
Simți că băiatul îl trage de haină și se uită la el peste umăr. Aleisa își mișcă numai buzele, cu o expresie ghidușă: „Îi drept! Îi drept!”, citi Pintea pe buzele lui și o încoti pe Ana. Iar ea izbucni:
– Io-s femeie cumsecade și nu i-am greșit niciodată lui Todor!
– Sigur! Ești o femeie tare curajoasă și tot ce faci, faci pentru bărbatul tău. Ar trebui să știe toate astea și să fie mândru de tine. Mă întreb…
Și umerii lui Pintea coborâră un pic.
– Mă întreb, eu, când o să fiu cu ștreangul de gât, o să vrea cineva atât de mult să mă scape?
Și după aceasta rămase numai hârșâitul saniei și pașii cailor. Respirația le ieșea pe nări ca lungi fuioare de câlți albi.
– Io am să vin să te scap.
Și Ana și Pintea se uitară unul la celălalt, cu uimire, apoi se uitară amândoi peste umăr, în sanie. Băiatul se ridică și veni între ei.
– Da. Mă leg acuma cu legământ, dacă tu, bace, pățești ceva, să vin în ajutorul tău.
– Pruncule…
Pintea se întoarse și îl cuprinse cu brațul pe Aleisa.
– Dar până atunci, faci și dumneata ceva pentru mine? îl privi Aleisa în ochi.
– Dacă nu-i prea greu…, râse Pintea.
– Să mă înveți să călăresc.
– No, stai că amu ni te-nvăț, opri el sania.
Îl urcă pe Aleisa pe calul lui și îi puse frâul în mâini. Îl învăță cum să țină picioarele, cum să stea, cu spatele drept. Se sui-n sanie, dar nu lângă Ana, ci în spate, pe fân, ca să fie mai aproape de cal și de băiat.
– Mână, nevastă!
Îl puse pe băiat să facă mișcări de echilibru în șa, dându-i explicații.
– Când mă uit la tine, Aleisucă, parcă mă văd pă mine. Așa am fost și io. Am făcut toate prostiile, am mers peste tot, m-am împrietenit cu toată lumea, am învățat să călăresc singur. Dar nimic n-a fost ca școala de călărie din Viena.
– Ai fost acolo? o auzi Pintea pe Ana.
– Da. Grăjdar. Apoi am intrat în armată și am învățat meșteșugul armelor.
– Vreau să mă-nveți și pe mine tot ce știi dumneata, spuse Aleisa.
– Trebuie să petrecem împreună mai mult timp, fiule.
– Tare m-aș bucura, bace.
– Dar mă-ta și tată-to ce-ar zice? râse Pintea.
– Nu cred c-ar avea treabă. Da’ mai venim la Ruzalia?
Pintea râse.
– Ți-o plăcut!
Râseră împreună, împărtășind aceeași bucurie tainică:
– Foarte mult! aplecă băiatul bărbia cât putu el și apoi o ridică.
– Lasă s-ajungem acasă odată! auziră vocea acră a Anei.
Râseră amândoi fără niciun sunet și își făcură semne. Pintea spuse, cu voce tare:
– Dacă ne-ajută Dumnezeu, poate că o să mai venim. Stai prima dată să merem acasă și să isprăvim ce-avem de isprăvit. Bravo! Te ții bine. No, rămâi acolo până ajungem în Ulciug. Asta-i o ocazie pentru tine, de la Dumnezo trimisă, pentru că Vifor i-un cal învățat și io-s aci, dispus să-ți arat. Pintea se răsuci ca să se uite înainte, la cum mâna Ana caii și continuă, pentru ea: Că trei lucruri nu se mai întorc în veci: un om care a murit, timpul care a trecut și ocaziile pierdute.
Ana se aprinse toată la față, dar nu știu nimeni, doar ea și bunul Dumnezeu, pentru că se uita numai înainte.
– Mulțumesc tare mult, bace.
– Și io-ți mulțumesc, copile, că te-ai gândit tu să mă ajuți pe mine când oi da de greu.
– Bace, n-am spus vorbe de șagă.
– Țucu-ți sufletul!
* Fragment de roman în lucru, citit în ședința Cenaclului „Silvania” din 22 ianuarie 2026.
