Articole

Anchetă: Noi, sălăjenii (I)

Există, fără îndoială,

o „amprentă” sălăjeană

Daniel SĂUCA

Ancheta „Noi, sălăjenii” mi-a fost stârnită de o excelentă carte, „Spiritul locului. Ținutul Bistrița-Năsăud prin ochii scriitorilor” (Editura Școala Ardeleană, 2022), a colegilor bistrițeni, volum coordonat de Menuț Maximinian. M-am întrebat dacă noi, sălăjenii, ne putem identifica cu un spirit al locului, dacă, până la urmă, ne mândrim că suntem sălăjeni. Și cu ce? Și apoi, câte scrieri relevante avem despre Sălaj din această perspectivă? Chiar așa, câți scriitori, poeți, în general oameni de cultură, au scris despre sălăjeni și județul lui Bărnuțiu, Maniu și Coposu? E de văzut, de cercetat. Poate, anul viitor vom demara și noi un asemenea proiect editorial, cred, necesar.

Așadar, am întrebat: Vă (mai) considerați sălăjean/sălăjeancă? Cum vă raportați la acest posibil „concept”/această posibilă abordare? Ce anume ar putea defini condiția de sălăjean? Cât de importantă e această asumare? Mai există așa-numitul patriotism local? Cât e de roditor/păgubos?

În ce mă privește, am o problemă în a mă identifica pe deplin sălăjean, chiar dacă mintenaș trăiesc de 50 de ani pe aceste „plaiuri binecuvântate”. Nu mă simt nici sătmărean, chiar dacă m-am născut în județul vecin și câteodată prieten. Firește, e de întrebat și ce suntem mai degrabă: sălăjeni, ardeleni, români, cetățeni europeni, globali, planetari (oameni, pământeni etc.) sau toate deodată, în doze diferite. Nu m-aș mira ca locul nașterii și al viețuirii să fie doar date civile, esențial. Diversitatea incredibilă a umanității, și transformarea ei uluitoare, fac parte, totuși, dintr-un întreg a cărui „curgere” încă nu e pe deplin lămurită. Să ne întoarcem la oile noastre: există, fără îndoială, o „amprentă” sălăjeană, detectabilă istoric, sociologic sau antropologic, oricum nu foarte diferită de cea a altor „țări” românești. Ancheta noastră va continua. Dacă tot vorbim de județul nostru, în paginile numărului de față al revistei „Caiete Silvane” puteți găsi și fotografii realizate în tabăra internațională „Sălaj: Frumusețe, tradiție, poveste”. Sunt convins că nu le-am publicat doar din „patriotism local”…

Fizeș – nordul meu afectiv

Ioan F. POP

Sînt momente cînd îmi amintesc cu nostalgie că sînt sălăjean la origine – mai exact, vălcăuano-fizeşan –, căci, în rest, nici eu nu mai ştiu cu exactitate ce sînt. Acest fapt mă încarcă cu un entuziasm paseist pe care îl credeam iremediabil pierdut. Ca atare, cad tot mai des în reveria catifelată a trecutului, în melancolia generată de ecoul mirobolant allocurilor din care vin. Şi care, pe măsura trecerii timpului, îmi par tot mai ireale. Tot mai îndepărtate în proximitatea lor sufocantă. Locuri de peste care ridic, din cînd în cînd, o perdea a uitării, transformându-le într-un prezent, într-o prezenţă.

Din tot acest amalgam de trăiri şi imagini voalate se desprinde mica noastră casă din dumbravă, situată la marginea satului Fizeş, pe liziera pădurii, pe unde mergeam cu vaca la păscut, drumul, de peste doi kilometri, făcut pînă la şcoală. Iernile care veneau şi plecau cu uimitoare precizie calendaristică. Umbra rememorativă a locurilor copilăriei mele coboară adesea în visele mele, făcîndu-mă să regret faptul că deşteptarea mă smulge brusc din magia lor. Adieri de miresme şi frînturi de sunete îmi umplu încă simţurile, dumbrava şi pădurea, clipocitul molcom al apei de la Izvorul Dedii se conturează într-un orizont imaginar, priveliştea dealurilor îmi reumple retina, spaţiul şi timpul se intersectează în punctul unei obsedante reemergenţe paseiste. Cărările şi împrejurimile bătute cîndva la pas mă cheamă cu ecourile vesperale care mă ajung din urmă. Prezentul se hrăneşte dintr-un trecut în care calc tot mai melancolic, tot mai abătut. Satul Fizeş rămîne nordul meu afectiv, locul în care evadez cînd odiseea existenţială îşi pierde coordonatele, cînd eşuează în incertitudine şi non-sens. El este spaţiul paradisiac în care îmi exersez nostalgiile, locul în care se cuibăresc tiptil paşii rememorărilor. Acolo unde doar o aruncătură de băţ mă despărţea de pădurea dinspre ogradă, de colţul ei în care stăteau de veghe siluetele unor salcîmi, de cărăruia care mă ducea la Fîntîna Alesi, de unde aduceam apă de băut. Acolo, în şoaptele interminabile ale frunzişului, mă retrăgeam în miezul verii, în pauza unor activități domestice, pentru a mă adînci în paginile unei cărți, pentru a mă lăsa invadat de reverii şi de aromele verdelui nesfîrşit, de trilurile amestecate ale păsărilor. Uitînd de tot şi de toate, adîncit în moliciunea văratică a naturii, doar glasul bunicii mă recupera din starea mea feerică, mă reda concreteții zilei. Odată cu părăsirea satului, lumea mea s-a destrămat pentru totdeauna. A devenit o iluzie pe care nu o pot fixa nicăieri. Revenirea, tot mai rară, în satul copilăriei seamănă cu reanimarea tardivă a unui paradis pierdut. Spaţiul copilăriei este singurul paradis cu adresă exactă. Din păcate, moartea a devenit aproape singura legătură cu satul meu. Aflu, din cînd în cînd, cine a mai murit. Observ cum satul se mută încet în cimitir. Doar cîteva amintiri mai dăinuie pe dinafară.

Sînt tot mai dese momentele cînd nu mă pot defini decît în raport cu acest trecut tot mai nebulos, nu mă pot regăsi decît în cadenţa unor paşi care au îmbrățişat acele locuri. De fapt, trăiesc în memoria de apoi a copilăriei, într-un Fizeș aflat dincolo de spațiu și de timp. Acolo unde cuvîntul acasă sună atît de firesc şi atît de straniu. Ca atare, satul Fizeș a fost, este și va fi o poveste care trebuie mereu spusă și respusă, una în care realitatea se îmbină osmotic cu reveria. Căci înainte de a locui într-un spaţiu concret, locuim în povestea lui care dăinuie din generaţie în generaţie. Restul este… uitare.

P.S. În contextul unei continue disoluţii a identităţilor tari, a fi sălăjean nu poate însemna decît o încercare de a fi om pur şi simplu – cu toate determinările unei atari (preaomeneşti) aventuri –, o individualitate cu deschidere spre alteritate, dincolo de orice bariere geografice, lingvistice, culturale. Căci nu putem vorbi de un sentiment sălăjean al fiinţei, pentru că ne pîndeşte, implacabilă, ironia cioraniană…

„Sunt sălăjean?”

GYÖRFI-DEÁK György

Bineînţeles. Actele vorbesc! Mă legitimez cu un buletin unde este trecut domiciliul permanent, nu unul flotant, în Sălaj. E adevărat că nu am cod 31 la CNP, deoarece numărul mi s-a atribuit în Argeş. Pe de altă parte, zic că problema ar trebui examinată şi din perspectiva relativităţii clasice, dintr-un alt sistem de referinţă: oare sunt considerat sălăjean? Cred că da. După 33 de ani, lumea s-a obişnuit cu mine pe meleagul din stânga râului Almaş. Am fost naturalizat, cum se zice. Am lucrat şi am locuit în trei din cele patru oraşe ale judeţului de acum. Spre norocul meu, când mi-am terminat studiile am fost repartizat la Drighiu, un sat unde oamenii se salutau (în 1988!) cu: „Lăudat fie Isus!” Toată stima, nu mă pot plânge de nimic.

Pasiunile mele sunt scrisul şi cititul. Şi desenatul. Şi împăturirea hârtiei. Mersul pe bicicletă.

Am crezut că voi putea face mai mult dacă voi lucra în cultură, dar totuşi majoritatea mă consideră un profesor de fizică, ca pe tata-socru. M-am căsătorit cu o sălăjeancă din Jibou. Ambii copii ni s-au născut la Zalău, deoarece spitalul local ducea lipsă de medici. La început, am scris în „Tineretul Nostru Trăieşte”, un ziar prea progresist pentru vremurile de după Ceauşescu (a şi dispărut după un an). Am colaborat cu „Limes”-ul lui Cornel Grad, cu gazetele lui Daniel Săuca, apoi cu revista „Caiete Silvane”. Mi-am publicat acolo descoperirile.

Am polemizat cu cei care încercau să semene zavistie între neamurile de aici, principala cauză de înapoiere din regiune. Să nu dăm vina pe pământ, apă, atmosferă: îţi faci rai din ce ai! Avem biserici de lemn (şi române, şi ungureşti) deoarece aici e Silvania, Ţara Pădurilor, cu gresii şi sedimente calcaroase, nu marmură de Carrara. Blidele de lut au o altă piaţă de desfacere decât ceramica smălţuită sau porţelanul. Iuliu Maniu a ajuns avocat pregătindu-se în liceul maghiar din Zalău, în vreme ce austriecii încercau să deschidă şcoli săteşti şi nu reuşeau deoarece ţăranii voiau să cheltuiască banii într-alt fel. Să ne amintim de Dionisie Vaida, care s-a întors cu fiii Alexandru şi Ioan de la Bucureşti, deoarece n-a fost deloc mulţumit de calitatea învăţământului din capitala Regatului.

Cine încearcă să se înalţe năpăstuind pe alţii va aluneca (mai devreme sau mai târziu), deoarece capetele călcate sunt rotunde, nu dau priză bună. Eu zic să ne bucurăm de darurile ambelor culturi, maghiară şi română. Să-i citim şi pe Ilosvai Selymes Péter, şi pe Ioniţă Scipione-Bădescu; şi pe Petri Mór, şi pe Dionisie Stoica; şi pe Ady Endre, şi pe Tudor Arghezi.

Noi, sălăjenii!

Teodor Sărăcuț-Comănescu

Noi, sălăjenii… o sintagmă pe care am auzit-o de nenumărate ori. Cel mai adesea în arealul acestui loc numit Sălaj. Un loc care de mai multe decenii și-a stabilizat identitatea după ce a fost „flendurită” – cum ar spune sălăjeanul, de-a lungul istoriei.

Am auzit-o și în afara arealului, chiar în alte colțuri ale lumii, și mai cu seamă, mi-am zis atunci, că acela născut pe aceste meleaguri ține la identitatea lui natală.

Te-ntrebi, reverberant, cum apreciezi gestul și trăirea unui ins care s-a născut într-un „pătrățel” din acest loc, poate și-a făcut sau nu studiile până spre adolescență, iar apoi plecat în lumea largă, își amintește din când în când de pătrățelul lui de umbră lăsată doar 1-2 decenii, iar apoi dus a fost pentru o viață în alte locuri, în pribegie, poate…

Vor fi fiind mulți și din aceia care dintr-un orgoliu disimulat au tăinuit locul natal sau chiar l-au blamat ca fiind unul „bătut” de istorie și de vremuri, sărac și fără orizont, dar absurdul din atitudinea lor i-a adus spre finalul vieții, aparent mai bogați, în locul unde au văzut pentru prima dată lumina și au deschis ochii către lume.

Mă-ntreb și eu, la fel, dacă aș avea dreptul la o asemenea sintagmă: „Noi, sălăjenii…”, cel care tot din pribegie m-am aciuat pe meleagurile Sălajului mai bine de o jumătate de viață de om, am pus umărul la construcția imaginii acestui județ, apreciat fiind pentru strădania mea, și poate că aici îmi voi odihni senectutea și osemintele în veci.

Oare putem să dăm sau nu crezare acelei „fățarnice” sintagme, parcă tot mai des uzitată și acceptată în lumea modernă, că acolo („îți”) e patria, unde îți este bine?!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *