Răspund: Andrea H. Hedeș, Laura Poantă, Ioan F. Pop, Emilia Poenaru Moldovan, Olimpiu Nușfelean, Alexandru Jurcan, Menuț Maximinian, Simone Györfi, Viorel Gh. Tăutan, Györfi-Deák György, Virgil Rațiu, Ioan-Vasile Bulgărean. A întrebat Daniel Săuca.
Dacă tot a fost perioada concediilor, m-am gândit să (vă) provoc la o anchetă pe această temă, cu speranța că mulți dintre scriitori nu vor fi și în… concediu literar.
Așadar, am întrebat: Cum vă raportați la concediu? Obișnuiți să mergeți în concediu? E concediul și un bun prilej pentru a scrie? Unde v-ați face concediul ideal?
Cu surprindere, am constatat că provocarea mea a „prins”. Dovadă, paginile de față din revista „Caiete Silvane”.
D. SĂUCA
***
Condamnați la vacanță?
Andrea H. HEDEȘ
Dacă pornim televizorul suntem asaltați de știri despre locuri de vacanță, destinații preferate de români, indiferent de luna calendaristică. Chiar extrasezon fiind, apar știri despre agențiile de turism și din nou, locurile de vacanță, locurile de cazare, locurile de luat masa și locurile de distracție. Aceasta din urmă, distracția, e un must, adică e musai. Și să nu omitem canalele de youtube ale călătorilor de profesie, care chiar își câștigă traiul călătorind în destinații de vacanță, prezentându-le „urmăritorilor” pentru ca aceștia să își poată planifica viitorul concediu în cunoștință de cauză. Și toți avem un coleg, un prieten, o rudă care își petrece concediul într-o destinație exotică, fabuloasă, de vis. Și un alt coleg, prieten, rudă, care evadează la țară, într-o localitate obscură dar, în mod necesar, fascinantă și plină de virtuți, pentru a reveni printre noi odată cu începutul toamnei. Pare că singurul rost în viață al poporului nostru este acela de a fi în vacanță. Doar pare. În realitate, statisticile arată că doar 20% dintre români pleacă în concediu. Ceilalți, din nefericire, nu își permit. Greu de înțeles atunci asaltul imaginii unei vacanțe fără sfârșit. Lucian Boia vorbea undeva despre această nouă „religie” care este turismul, călătoriile. Un dor de ducă de care nu ne vindecă nici pandemia, nici proximitatea războiului, nici iminența unei crize economice, sociale dintre cele mai severe. O rupere de ritm, o ieșire din cotidian sunt necesare și firești. Până și Dumnezeu, după șase zile de muncă, a stat o zi și s-a odihnit. Din această necesitate și dintr-o doză de conformism plec și eu împreună cu familia, câteva zile, o dată, foarte rar de două ori pe an, în locuri cât mai puțin aglomerate și care să ofere și un anumit nivel de confort. Concediul este, desigur, un bun prilej de a scrie, dar pentru cei ce se ocupă cu scrisul cred că e, mai degrabă, un bun prilej de a nu scrie, cel puțin eu încerc în acele câteva zile să nu fac lucrurile pe care le fac tot timpul, adică încerc să nu citesc și să nu scriu, tocmai pentru a avea acea necesară rupere de ritm. Concediul ideal ar fi pe o insulă pustie, cu pomi cu fructe exotice, cu flori cu nume necunoscute, cu păsări colorate (și cântătoare) și cu plaje în al căror nisip alb se pot scrie poeme pe care să le șteargă valurile.
***
„Într-o vară la Neptun, în balconașul vilei, am avut cea mai bună idee de cercetare”
Laura POANTĂ
Cum vă raportați la concediu?
Concediul unui „om al muncii”, care nu poate lucra de la distanță, tinde să devină și el o rutină, dar una plăcută. Sigur, dacă mă refer la nenumăratele tipuri de turiști descriși de agențiile de turism sau de psihologi, un aventurier însetat de adrenalină va alege și în săptămânile disponibile dintr-un an o destinație cu diverse activități și locuri de explorat. Nu am neapărat tendința să aleg același loc, dar, de exemplu, în tinerețe, verile petrecute la Casa Scriitorilor de la Neptun, chiar dacă erau regula, nu deveniseră o rutină în sensul de plictis. Mereu erau oameni noi sau aceiași, dar cu povești noi, întâmplări, și marea.
În perioada de pandemie pe care am străbătut-o nu am fost dintre cei care „se sufocau” prin case pentru că mereu găseam ceva de făcut și am norocul că nu mă plictisesc (foarte greu și foarte rar). Nu am nevoie de zări albastre ca să respir sau „să mă regăsesc”; evident că restricțiile erau mai mult decât supărătoare (și extrem de penibile, acum că am luat distanță și le putem analiza scăpați de frică), dar le resimțeam mai ales în viața de zi cu zi, și nu prin prisma faptului că nu pot pleca undeva departe. Deci, pe scurt, mă raportez relaxat, îmi place să merg în diverse locuri, dar cred că, mai ales cu trecerea timpului, îmi place mai ales etapa de pregătire, planificarea, rezervarea hotelului, după care încep micile anxietăți legate de zbor, iar acolo, vorba lui Poirot, după două zile pot spune că m-aș întoarce acasă.
Citeam nu de mult o opinie – majoritatea oamenilor călătoresc ca să scape de viața de zi cu zi, din diverse motive, mai mult sau mai puțin serioase, și îmbracă acest fapt simplu în ideea călătoriilor care te eliberează, te redefinesc, îți arată sensul vieții sau chiar ți-o schimbă radical. Comentariile la postarea cu pricina erau foarte revoltate – cea în cauză era acuzată că este comodă și lipsită de orice interes pentru lumea largă, călătoriile fiind un mod de a cunoaște oameni și culturi noi și de a ieși din zona de confort – orice excursie te obligă mereu să rezolvi lucruri, să te confrunți cu necunoscutul. Dar, în fond, nu există un adevăr universal, fiecare adevăr al fiecărui călător sau ne-călător este valabil pentru el și doar asta contează.
Obișnuiți să mergeți în concediu?
Cu toate cele de mai sus, merg atunci când am ocazia, adică aproape în fiecare vară, dar au existat și veri fără deplasări importante, doar cu apele sărate din jurul Clujului, și a fost foarte bine. Călătoresc mai rar spre deloc iarna sau în lunile reci și ploioase în general. Excepție: congresele medicale care au loc mai ales toamna, iarna și primăvara, deci am vizitat, de exemplu, Copenhaga în decembrie, dar din motive profesionale. Prefer marea/mările, dar și city-break-urile, mai ales că acestea din urmă sunt mai scurte. În plus, turiștii merg în locuri turistice și apare inevitabil aglomerația. În trecut, îmi făceam trasee pe hartă când ajungeam într-un oraș nou și încercam în fiecare zi să urmez un număr de trasee care să acopere cât mai multe „obiective”. Uneori cu apa în rucsac și mâncând hot-dogi pe stradă. Între timp, am renunțat la acest stil de a vizita un oraș și încerc să îmbin galeriile de artă cu cele comerciale și cu terasele, astfel încât să preiau cât mai mult din atmosfera locului. Mă gândeam adesea și la localnicii din orașele „la modă”, supra aglomerate, și care nu mai pot nici o cafea să bea liniștiți. Dar, pe de altă parte, dacă am merge toți grămadă în locurile sălbatice și nepopulare acestea ar dispărea și ele (logică elementară).
E concediul un bun prilej de a scrie?
Dacă tot pomeneam de Casa Scriitorilor, concediul poate fi un prilej de a scrie dacă intri în rutina unui loc familiar. Dacă ești în căutare de aventură sau pentru timp scurt în locuri noi, cu siguranță, nu. Dar stând undeva mai multe zile, după ce dispare ideea de relaxare și apare oboseala dată de „nefăcutul nimic”, poate apărea și inspirația. Sigur, există și situația în care tocmai acesta este scopul vacanței, dar acolo este altceva.
Într-o vară la Neptun, în balconașul vilei, am avut cea mai bună idee de cercetare (medicală, nu literară, dar tot idee se cheamă), venită parcă de nicăieri, cu mintea odihnită de zgomotul valurilor și de mirosul de alge.
Concediul ideal
Chiar dacă am tot pomenit marea și apa, în general, cred că primul lucru care îmi vine în minte, la orice oră, este Italia – un weekend în Florența.
***
Concediul ca fantasmă a călătoriei
Ioan F. POP
Concediul, în idealitatea datelor şi a libertăţilor lui, înseamnă cu precădere o călătorie. Deși orice călătorie pare, la limită, o frîntură din „marea călătorie”. Emoţia ei se consumă în bună măsură în propria abstractizare, în propria ei pregătire. Cînd călătoria începe efectiv, în anumite date ea este de fapt terminată. O anumită tensiune prospectivă s-a epuizat. Căci visul călătoruluinu prea se suprapune întotdeauna peste datele realității. După ce am palpat ipotetic realitatea, realităţii înseşi i s-au diminuat o serie de perspective. Într-o anumită formă a imaginarului veşnic pelegrin, am călătorit deja.
Faptul în sine al călătoriei nu face decît să scadă treptat gradul aproximării, anvergura visului investit. Cu concreteţea acestor aproximări la îndemînă te poţi hazarda, în sfîrşit, dincolo de orice prejudecăţi spaţiale. Orice călătorie este, de fapt, o pre-judecată. Pre-judecata propriilor aprehensiuni şi iluzii despre un anumit loc. Amestec suav de fantasmă şi realitate. Numai că, de fapt, călătorul modern (homo viator) nu vrea doar să vadă, ci vrea mai mult să se vadă. Să se oglindească o clipă în grandoarea a fel şi fel de locuri. Neştiind că grandoarea nu se cucereşte cu forţa şi voinţa deplasării, ci cu cea a disponibilităţii sufleteşti. Disponibilitate bătătorită mai întîi cultural. Călătorul actual vrea, prin imortalizare, să confişte o clipă de glorie. Să se frece de umbra ei inexpugnabilă. Cu adevărat, el nu vrea să cunoască (pentru asta i-ar trebui o altă perspectivă), ci mai mult fuge speriat de sine. Negăsindu-se acasă, se caută aiurea. Se caută disperat/extaziat prin tot felul de locuri cu rezonanţă. Şi, evident, nu are cum să se găsească. Ca să se caute cu adevărat, cu o vorbă pascaliană, trebuia ca mai întîi să se fi găsit.
Voiajorul post-modern este anexa vagă a tot soiul de frustrări, de tehnică impecabilă. Pornit în călătorie cu mintea golită de atîta existenţă imperativă, după un asemenea periplu el va avea, în sfîrşit, ce uita. Va uita pînă şi ceea ce, de fapt, nu a ştiut niciodată. La capătul drumului, grăbitul călător contemporan va da fatalmente de un mare gol – de el însuşi. Care, culmea, deşi a bătut atîta drum, nu s-a prea umplut cu nimic. Căci, vorba cuiva, dintr-o călătorie sau dintr-o carte fiecare reţine atîta cît cunoaşte. Restul este… turism, iluzie sezonieră.
***
„VACANȚA pentru mine pare nesfârșită”
Emilia POENARU MOLDOVAN
Concediu – un cuvânt care mi-a fost urât ani de zile în tinerețe, pentru că se opunea și înlocuia atât de dur și limitativ frumoasele vacanțe școlărești și studențești!
Iată că am ajuns în postura fericită de a recupera cuvântul vacanță și a-l folosi exclusiv pe acesta pentru perioade de pauză de la (orice fel de) muncă.
Acest timp, care se presupune că e pentru relaxare, începe cu trepidație, agitație, alergătură pentru ultimele cumpărături, la saloanele de înfrumusețare (o doamnă, nu-i așa, nu-și face/ intrarea în viață/ cu nasul strălucitor – cum spun în poemul Imaginea mea recompusă).
De câțiva ani buni, cuvântul vacanță implică aproape obligatoriu cumpărare de bilete de avion și călătorie spre destinații călduroase: Grecia, Franța, Spania, Italia, Israel și… de vreo doi ani, și marea noastră!
Nelipsite din bagaj sunt cărțile de vacanță. Doar în aceste perioade „îmi dau voie” să mă relaxez cu autori ca Eric-Emmanuel Schmitt, Isabel Allende, Agatha Christie, John Fante.
Nu scriu decât foarte rar, deși îmi car „Jurnalul” cu mine de fiecare dată (nu tot, că are peste 4000 de pagini, doar foile din anul în curs), dar tot ce văd sau mi se întâmplă se regăsește la un moment dat în ceea ce scriu. De pildă, după aproape zece ani de la vizita pe „Insula leproșilor” din Grecia, am scris poemul „Iepuri la Spinalonga” care a dat și titlul unei cărți de-ale mele.
De o călătorie spre o destinație de vacanță, oricât de mirifică, nu te poți bucura pe deplin decât în compania unei sau unor persoane dragi, din familie sau din afara ei – așa cred. Frumusețea naturală a locurilor sau plăcerile oferite de monumente arhitectonice sau artistice sunt potențate întotdeauna de căldura umană din discuțiile și împărtășirea bucuriilor sau chiar a dezamăgirilor cu companionii de călătorie.
Vacanța ideală? Este pe cale să se întâmple la sfârșitul acestei luni în frumoasa Toscana și va dura trei zile, cât durează nunțile în poveste. Voi merge cu toată familia la nunta unui nepot din Canada care și-a ales Italia pentru acest eveniment. Voi vedea partea aceea fabuloasă de Italie, voi fi cu toți cei dragi din familie și – acesta e un secret, nu l-am zis nimănui – îl voi întâlni în sfârșit pe Dante la Florența!
Așadar VACANȚA pentru mine pare nesfârșită mai ales dacă mă gândesc cu bucurie și speranță la ea cu mult timp înainte de a se întâmpla și cu nostalgie și un sentiment de împlinire după trecerea ei, chiar mulți ani după.
***
Amestecînd literatura cu viața
Olimpiu NUȘFELEAN
Oare cum ar putea arăta un concediu literar? Poate fi rezultatul scrierii cumva, din întîmplare, a unui roman care să aibă un tiraj enorm, exprimat pe o piață largă, cel puțin europeană, după care să aduni într-un cont banii încasați de la agenții de vînzări și, contabilizînd o sumă frumușică, să închiriezi un iaht și să voiajezi în voia sorții o lună pe mările lumii, ca un privilegiat pe care, de-a lungul voiajului, nu-l mai împunge în inimă imboldul de a scrie. Privilegiat o lună de concediu pe pămînt! Dar de la cine închiriezi iahtul? Te-ai gîndit la asta?… Situația poate găsi similaritate cu explorarea dezinteresată a unor lumi cu ajutorul automobilului (Ferrari, Bugatti, Lamborghini…) sau al avionului de mici dimensiuni…
Neavînd puterea (literară?) să concretizez visul cu iahtul, mă mulțumesc cu măruntele privilegii oferite de recompensarea unei banale munci (la stat) normate. Dar nici aici lucrurile nu sînt clare. Cum am lucrat mai mult în învățămînt, concediul meu a fost absorbit în conceptul de vacanță (școlară), care este puțin altceva – ca timp și natură – decît un simplu… concediu. Nu fac acum elogiul muncii didactice, cu tot specificul solicitărilor acesteia. Dar vacanța mă duce cu gîndul la o desprindere de timp (necesară), la o altă abordare a relaxării, o relaxare infirmată/ sau afectată de „alteritatea” dedicației mele: scrisul. Scrisul nu are concediu, nici vacanță. Da, concediul (am avut și… „concedii”) sau vacanța nu m-au rupt niciodată de la scris. Poate mi-au asigurat o mai mare libertate de a răspunde inspirației. Fără un răgaz propriu-zis. Deși se cuvine să mărturisesc aici că, uneori, mă las cufundat într-o pierdere de sine, în care nu scriu – superbă libertate! – ci trăiesc „literar”, cînd nu fac altceva decît să amestec literatura (receptată/ asimilată) cu viața, dincolo de orice responsabilități sau urgențe (de lucru). Cum ar fi, de exemplu, să urmăresc un răsărit de soare la mare – ca un scriitor – fără să mă ducă gîndul la de-scrierea unei asemenea frumuseți!
Cît despre concediul ideal, ce aș putea să aleg: o călătorie cu iahtul (cu popasuri pentru înot) sau scrierea unei poezii care să-i uimească pînă și pe oamenii mărilor? Întrucît lumea asta, „terestră”, a cam fost cotrobăită de om – pardon!, de turiști – pînă în cele mai îndepărtate și ascunse colțuri ale sale, mie, pentru a evita convenția și clișeul, nu-mi rămîne decît să mă aventurez, în concediu, în cercetarea celor mai ascunse colțuri ale sufletului meu și să mă delectez cu revelațiile imaginarului meu!…
***
Concediul ca evadare temporară
Alexandru JURCAN
Da, obișnuiesc să plec în concediu, adică să schimb mediul, fețele cunoscute, terasele frecventate. Poți merge chiar într-un sat vecin și totul pare nou, fără țepii obișnuinței, fără rugina rutinei. Normal că rămân același, în alte coordonate, dar confruntarea cu noul mi-e benefică. O mică evadare de la cotidianul plafonat. Ca să mă bucur de revenire. E o rupere de ritm, de inerție, de repetabilitate, o resetare cu efect opiaceu, după care îmi șoptesc „pe mine mie redă-mă”.
Dacă scriu în concediu? Notez idei, sunt conectat la noutate, găsesc rezolvări la incertitudini narative, se mai naște un vers, apar persoane/personaje, replici.
Concediul ideal? Pe ulițele copilăriei pierdute, în grădina părinților, lângă butucul unde mâncam plăcinte făcute de mama, când timpul s-a suspendat, dilatat, când viitorul mi se părea poleit cu aur, edenic, când „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”.
***
Biroul, reşedinţa mea de vară
Menuţ MAXIMINIAN
Fiind mereu angrenat în activităţi jurnalistice şi culturale, mai ales vara, când sunt o serie de evenimente tocmai pentru a bucura sufletul celor reveniţi acasă din ţară şi străinătate, vacanţa este o noţiune care nu se pliază pe proiectele mele, cel puţin nu în lunile iulie şi august când toată lumea se înghesuie buluc, mai ales pe Litoral, de parcă ar fi sfârşitul lumii. Consider vacanţă acele proiecte pe care le am legate de literatură, îmbinând cumva utilul cu plăcutul şi inspirându-mă din locurile pe care le-am vizitat, aşezându-le în poezii. Aşa se face că în cărţile mele veţi găsi poezii despre New York („De sus aeroportul e un brad de Crăciun/ Împodobit cu mii de ghirlande/ Colindători din toată lumea/ Urmând mirajul luminilor/ Avioanele duc/ Vise deasupra New York-ului”), Malaezia („Bomboana din brad/ Precum inima ta/ Precum viaţa din Kuala Lumpur”, „Pe plaja unde Crăciunul vine cu ananas/ Împodobim un palmier/ Aşteptând heruvimi şi serafimi/ Şi pe micul Iisus”), Istanbul („Valuri ce poartă parfumul/ Din ziua nunţii/ Pe Bosfor/ Dantele din rochia de mireasă/ Cafea turcească la ibric/ Şi muzici orientale”), Madrid („Îţi scriu un poem din Madrid/ Cu gust de expreso fără zahăr/ Aştept avionul/ Ce niciodată nu duce spre tine/ Gând al libertăţilor/ Pierdute în mii de suflete/ Bilet şifonat/ Cu miros de leandru/ Îţi scriu un poem din Madrid/ Ca o săgeată/ Ce străbate norii”) sau Paris („Zâmbeşte suflete/ Dacă tu ai fi o stea/ Aici ai avea reşedinţa de vară”) sau din alte locuri în care am participat la festivaluri de poezie.
Concediul ideal, probabil este doar în poveşti, acolo unde ar exista o grădină la fel precum cea a raiului, cu de toate, în care nu te-ai plictisi. Până atunci, cei care fac şi presă pe lângă literatură, ştiu, la fel ca mine, că nu pot sta mult timp într-un loc şi că subiectele nu te aşteaptă, mai ales atunci când ai de conturat, zilnic, un cotidian precum „Răsunetul”. Şi în timp ce toţi colegii tăi cer concediu. Rămâi tu, ca părintele din vatra satului, ce nu poate părăsi şi el gospodăria, când toţi copiii pleacă în lume. Vine şi vremea ta, mai la iarnă…
***
Eo rure
Simone GYÖRFI
În ce privește vara anului 2022, aceasta a fost prima mea experiență „live” de „concediu pe viață”, adică de pensionară. A debutat în galop, cu o vizită la sediul Uniunii, la Cluj, unde am asistat la o conferință despre împăratul Traian, oferită de profesorul universitar Ion Taloș, apoi am participat la un recital de poezii și s-a încheiat la Jibou, cu tradiționala expoziție care încoronează de câțiva ani tabăra de pictură, pe care profesorul Radu Șerban o aduce la Grădina Botanică, anul acesta tematica aleasă fiind natura în grădină. In between, adică între aceste două piloane, muncă „de concediu”: am tradus în limba maghiară volumul de poezie „Gustul cenușii” (Romulus Moldovan, Editura Tracus Arte, București, august 2022); am început să trudesc la noul meu roman de aventuri pentru copii, continuarea volumului „Csipkevár”; cred că romanul pentru copii și tineret este un segment aproape inexistent în literatura contemporană, copiilor li se oferă cu carul traduceri din volume străine, cu eroi de import, când am putea găsi autohton atât de multe pentru a educa o generație aflată în proximitatea respingerii totale a lecturii; dacă vremea ar fi permis, m-aș fi îngropat, plină de un sentiment atoateacaparator de gratitudine înaintea dărniciei naturii, în grădina mea, care începe să arate tot mai mult ca un parc medieval, nițel acaparat de bălării, cu merii și perii încărcați de fructe, cu răsadnițele de ierburi aromatice și plante mediteraneene, roșii, ardei și castraveți, glicinul și bambusul pitic, trandafirii și floarea-soarelui mexicană, totul supravegheat cu conștiinciozitate de cei doi dulăi din dotare și de pisicile casei, surghiunite în timpul zilei fie pe terasă, fie în crengile cireșului bătrân. Ar fi fost bine dacă zilele ar fi beneficiat de mai mult decât 24 de ore, în care am fost nevoită adesea să înghesui vizite la Grădina Botanică, lecturi nesfârșite despre știința grădinăritului la orele târzii din noapte, soldate cu pagini adnotate din greu, escapade în împrejurimi, convinsă fiind că nicăieri nu e ca pe aici, într-o perioadă a istoriei în care omul se crede pasăre migratoare și s-ar pierde ca turist prin toate meleagurile. Odată cu trecerea timpului, sunt tot mai lipită de colțul meu de pământ, descoperindu-mi nebănuite apucături rustice. Pandemia, care nu a trecut, ci mustește pândind un alt moment oportun de atac, mi-a dezvăluit două adevăruri: lumea este aceea pe care ți-o construiești și hotarele pot fi trecute și cu imaginația. Cum au spus-o alții, înaintea mea: eo rure.
***
„Oriunde și-ar petrece «concediul» la munte sau la mare, în satul natal sau pe un iaht de lux, poetul, prozatorul, dramaturgul, își ia uneltele cu sine”
Viorel Gh. TĂUTAN
Zâmbesc.
„Provocarea” lansată de redactorul-șef al publicației noastre pare o nostimă capcană. Oare Muzele literaturii (Euterpe, Erato, Caliope, Thalia, Melpomene), în vreun prezumtiv contract cu scriitorii, vor fi inclus termene, îndatoriri, drepturi și sancțiuni? Ori prima reacție la citirea mesajului electronic, incompatibilitatea scriitor-concediu, este validată de realitate? Sper ca opinia mea să fie măcar tangentă celor ale confraților care vor trimite răspunsuri. Munca scriitorului are firește început și sfârșit, fiind supus concasorului Cronos, fiul Geei și al lui Uranus (sic!), dar și liberului arbitru, pentru a mă exprima pre(ten)țios. Singură Stăpână artistului autentic, Inspirația, emanată, vezi bine, de la doamnele mai sus pomenite, deci de când și cum supusul își manifestă doleanțele. Pentru că sunt felurite și generează atitudini și reacții pe măsură din partea indivizilor care compun regnul socio-uman.
Pot crede că tema „anchetei” îi „afectează” pe aceia dintre artiștii cuvântului care își câștigă pâinea cea de toate zilele angajați ai unor instituții și firme, beneficiind prin contracte conținând varii perioade de libertate instituțională, numite concediu, cu variatele sale conotații definite în dicționare explicative, cea mai frecventă fiind „de odihnă”, sursa bucuriei de-a citi fără stres (excepție fiind critica literară și aceia dintre artiștii scriitori care „se desfășoară” creativ mai degrabă sub imperiul stărilor tensionate). Îmi vin în minte mari scriitori americani, precum Jack London, John Steinbeck, Ernest Hemingway, sau la fel de renumitul irlandezo-britanic James Augustine Aloysius Joyce. Cât despre scriitorii autohtoni, extrem de puțini sunt cei care nu au beneficiat de bucuria concediilor plătite.
Însă, oriunde și-ar petrece „concediul” la munte sau la mare, în satul natal sau pe un iaht de lux, poetul, prozatorul, dramaturgul, își ia uneltele cu sine.
Se poate insinua că majoritatea dintre cei care ating statutul de pensionar, „l-au prins pe Dumnezeu de-un picior” intrând într-o perioadă de concediu (ne)limitat; asta atârnă însă de fondul lor genetic, de hățișurile existenței pe care au dus-o, și din care unii nu mai reușesc să iasă, de contractele (angajamentele) sociale post-pensionare cărora le sunt mai mult sau mai puțin dedicați; îmi place să cred că sunt puțini. Oricât am încerca să speculăm, convingerea mea este că artiștii își programează concediul în funcție de epuizarea fizică și/sau mentală, de situații limită, ori doar când le-o impune una sau alta dintre doamnele din mitologie. Dixit!
***
Noi explorări
GYÖRFI-DEÁK György
În concediul din această vară am continuat, împreună cu Cornel Găvănescu, profesorul meu de fizică din liceu, să explorăm monumentele religioase din apropierea Piteștilor. În iulie 2021, din cauza căldurii excesive, după ce am vizitat bisericile de lemn din Cârcești și Valea Cucii, amânasem vizita la mănăstirea Cotmeana, cel mai vechi așezământ monahal din Muntenia, construit cu un secol înainte de sfințirea pietrei de temelie al celui din Tismana (să recunoaștem: un ansamblu mult mai bine întreținut în prezent).
Am pornit dis-de-dimineață, trecând prin pasajul subteran de la Bascov, pălăvrăgind vrute și nevrute, deoarece n-a trebuit să fim atenți la indicatoarele rutiere sau la ecranul GPS-ului, ca atunci când am căutat Cuca Măcăii. Deci, când am fost îndrumați foarte vizibil, am cotit la stânga, pe un drum bine asfaltat, cum sunt toate acum. Așezământul călugăresc se află în apropiere de școala din sat și, spre surprinderea noastră, are o cabină telefonică, cu un aparat fără ton, deoarece firul a fost retezat de sus, fapt care mi-a amintit de rugămintea afișată la intrarea unei biserici din Spania: „Dumnezeu te cheamă, dar nu la telefon!” (Treceți soneria celularului pe mod silențios când intrați într-un lăcaș de cult.)
În biserica veche și slab luminată, cu pereții afumați de lumânările aprinse în răstimp de veacuri, se află portretul voievodului Mircea cel Bătrân, care a reconstruit-o din cărămidă pe locul celei din lemn, mistuite de flăcări. Un mic dreptunghi a fost curățat de studenții de la secția de renovare, cu speranța că se vor găsi fonduri pentru restabilirea deplină a prospețimii frescelor. Biserica nouă, cu uși termopan, are pe peretele exterior scena „Judecății de Apoi”. În grădină, am remarcat un havuz albastru cu „Coloana recunoștinței infinite” în centru, bordat de mai mulți lei din ghips, vopsiți în auriu. La întoarcere, am poposit la restaurantul „Cornul vânătorului”, unde berea e rece, iar un mititel costă 10 lei (față de 6 la Dedulești, ambele prețuri din iulie 2022).
În ziua următoare, am mers în vizită la Dobrești, sat din comuna vâlceană Dănicei, situat pe celălalt versant al Văii Cucii, apă secată acum în întregime. Aici, lângă cimitirul așezării, se află o biserică mare de lemn, acoperită cu tablă zincată, cu hramul Sfântului Nicolae, un lăcaș de cult fotografiat din aer și pus ca emblemă a întregii comune în pagina din Wikipedia. Aprecierea e binemeritată, deoarece atât clopotnița exterioară cât și umbrarul pentru pomana mortului sunt bine meșterite și întreținute. Bisericile de lemn din Muntenia dovedesc fără echivoc că localnicii își construiesc templele din materialele aflate din belșug în regiune, fapt acceptat fără rezerve de toți etnografii când vine vorba de casele țărănești. Aici, spre deosebire de Ardeal, n-au existat nobili locali iluminiști sau liberali, pe care ultranaționaliștii sau neocomuniștii să-i acuze de unele, de altele, ca să obțină votul celor care n-au plecat să lucreze în „lumea liberă”. Vreme de secole, gospodarii și-au construit casele proprii din lemn, acoperite cu șindrilă sau paie, pentru că până în 1880 nu erau nici trenuri, nici camioane care să aducă „ciripuri” (țigle) sau cărămizi de Jimbolia. Nimic uimitor: la fel s-a procedat și în cazul bisericilor ridicate prin efortul comunității locale.
Joi ar fi trebuit să techerghelim cu un prieten prin Slatina și apoi să trecem râul către Piatra Olt, dar a intervenit ceva, așa că am mers la Râmnicu Vâlcea și am urcat prin frumosul defileu ce începe la Cozia și la Călimănești, până când am ajuns la motelul Balta Verde. Aici am așteptat vreme de un ceas să se restabilească traficul, perturbat din cauza ciocnirii unui microbuz cu polonezi de unul cu nemți. Până la lămurirea situației și evacuarea răniților, coloana a avansat foarte încet, cu câte un kilometru în fiecare jumătate de oră.
Chiar a venit timpul ca autostrăzile să fie terminate și în celelalte provincii istorice, pentru a permite libera circulație în toată România, indiferent de împrejurări. Nu putem să acuzăm pe nimeni că ar vrea, chipurile, să se izoleze de Regat, cât timp administrația centrală nu se arată dispusă să construiască drumuri rapide și sigure, deși sunt fonduri europene din belșug.
***
Despre concediu și concediu în formă continuată
Virgil RAȚIU
Aflându-mă de câțiva ani în concediu neîntrerupt, ca persoană în retragere, era firesc să îmi schimb programul de stat sau de scris la masa de lucru. Înainte de 2015, concediile de odihnă luau „chipul” epocilor parcurse: concediile de tip „socialist-comunitar” desfășurat între granițele unui continuu promis „viitor de aur”, în general petrecute împreună cu familia, urmate după ’90 de concediile în chip capitalist-original românesc, plagă formală aureolată și politizată din gros de lanțurile altor promisiuni goale, îmbibate cu miros FeSeNist, grosier în minciuni ticluite, „tactică” nici astăzi eliminată din practica emergentă formațiunilor politice față de viața de zi cu zi, concedii, timp liber aparent personal, în care din când în când „spărgeam” granițele României în vizite familiale petrecute în Vestul Europei – călătorii așteptate și măcar acestea împlinite. Înainte de 1989 prilejul de a scrie în perioadele concediilor se ivea tot seara, noaptea, iar după aceea, în noul mileniu, prilejul de a scrie se „ivea” la voia întâmplării, în acest interval de regulă scrisul fiind înlocuit cu lecturi programate, rareori întâmplătoare, tot ca forme de „documentare”, de căutare, cu scop definit, însoțite de însemnări, înscrise în „ariile” literaturii și artei.
La o privire înapoi, o mare diferență între preocupările cotidiene și preocupările din perioada concediilor nu a existat. Obișnuit să fac tot timpul ceva, nu distingeam concediile ca fiind altceva decât traiul deprins. Din pricini de acest fel, de pildă, nu știu să mă plimb, nici nu-mi face plăcere, plimbatul mă obosește. Să merg undeva pe jos fără un scop, pentru mine nu are nici haz. Nu știu să pierd vremea în malluri. Nu intru în magazine fără fixul achiziționării unui produs anume. Dacă ocupam loc pe o bancă în parc, „statul acesta degeaba” avea o rațiune: supravegherea și jocurile cu cei mici ai mei.
Pentru mine prilejul de a scrie se arată oricând. Dacă merg pe stradă într-o direcție anume și brusc „mă bate un gând”, opresc ferit, scot o fițuică și notez (în felul acesta, în mulți ultimii ani, încă nu am uitat să mânuiesc pixul; stiloul l-am pierdut de mult). Pixul îl mai folosesc și la masa de scris-citit, când operez scurte însemnări, notițe, concluzii, dacă e cazul, observații. De multă vreme, ceea ce scriu, ce lucrez, aplic direct pe tastatura calculatorului, a laptopului. Nu scriu pe telefonul mobil pentru că nu folosesc, nu am smart. Mă limitez la SMS-uri din câteva semne grafice. (Nici nu îmi trebuie smart, deoarece pe stradă, în mijloacele de transport nu uzez de „tehnica digi” pentru că sunt obligat să-mi pun ochelarii, iar „operațiile” astea mă incomodează: pune ochelarii…, dă jos ochelarii…, pune-i în toc, pune tocul în geanta de umăr etc. …)
Am întâlnit prieteni sau persoane mai puțin cunoscute afirmând că abia așteaptă să se pensioneze, să beneficieze de concediu nelimitat… Speranțe deșarte, zic eu. Pentru o persoană care e deprinsă să nu stea degeaba o clipă, măcar o clipă – cumplit mă deprimă pierderea de vreme, statul la rând la vreun ghișeu public, la medici, în clinici bunăoară –, concediul de odihnă și perioada de pensie nu se disting clar. Obișnuit să fac tot timpul ceva, rezolv careuri rebus în lipsă de alternativă. Un scriitor, nu numai un scriitor, în primul rând, cred, e dedicat „nevoilor” altora și propriilor proiecte, depinde de momentele de lucru cu scrisul – creația este ceva aflat la alt nivel. Familie, prieteni, cunoștințe, solicitări „externe” se înscriu priorităților – însă toate pot fi împăcate, cu atât mai mult în așa-numitele perioade de concediu.
Concediul ideal poate fi petrecut oriunde. Important este ca zilele respective și locurile vizitate să-ți ofere satisfacții depline.
***
„Sunt în vacanța vieții mele și vreau să scriu frumos despre lucruri frumoase și despre oameni frumoși”
Ioan-Vasile BULGĂREAN
Sunt pensionar, deci în concediu nu mai pot să merg, dar m-aș duce într-o vacanță lungă, undeva în copilăria mea, pe când citeam foarte mult în lanul de cânepă, care nu lipsea niciodată din ograda noastră… Acolo stăteam ore în șir și mă delectam, trăind parcă, în pielea fiecărui personaj pe care îl descopeream, cum ar fi Robinson Crusoe, Winnetou, Papillon, Nică, Mara, Lică Sămădău și mulți alții. Tot acolo am scris prima poezie pe care o păstrez până astăzi și care suna cam așa: „Cât de mult îmi doresc să devin mare/ Să ajung până la soare/ Să-l îmbrățișez cu drag/ Mă gândeam șezând pe prag./ Pe pragul căsuței mele/ Cea cu gardul de nuiele/ Cu măicuța și cu tata/ Ce-mi dădeau mereu răsplata./ Pentru multele «plăceri»/ Care deveneau poveri/ Când aflau ei despre ele/ Mi-era milă de nuiele…” Versurile fiind inspirate, normal, de locul în care meditam, ascuns, ore în șir, de frica nuielei pe care, parcă o simt și astăzi lipită de fundu-mi, uneori, brăzdat de elasticitatea ei. Apoi, m-aș duce cu vaca la păscut pe dealul numit „Braița”, unde pe lângă libertatea conferită, mă atrăgea ca un magnet o fată neagră ca tăciunele și căreia i-am oferit primul meu țucat pe buzele tremurânde, care nu s-a transformat niciodată într-un sărut adevărat pentru că mi s-a împlinit visul, de a deveni mare, și am plecat spre necunoscutul aventurii vieții mele. Am ajuns mare și bătrân. Am călătorit, am văzut multe lucruri frumoase, dar și multe urâte. Astăzi, sunt martorul unei mascarade, care se petrece aici aproape, pe care unii o numesc „operațiune specială”, alții „război”, iar unii tac și nu fac nimic… Este tocmai ce nu mi-am imaginat vreodată că am să trăiesc, este tocmai cea despre care nu aș fi vrut să scriu, dar am scris și îmi este ciudă că am fost nevoit s-o fac. Am mai scris despre boli și suferință, despre momente pe care nu le-am înțeles niciodată și nici n-am să le înțeleg, pentru că mi-au fost impuse iar educația mea mă duce cu gândul la dreptate, cinste și libertate. Libertatea pe care nu poate să ți-o fure nimeni decât atunci când ai încălcat niște norme de conviețuire și de drept, lucruri pe care nu le-am săvârșit… Nu mai vreau. Îmi doresc foarte mult să scriu versuri despre dragoste, despre flori și despre oameni buni și nu despre oamenii răi printre care am trăit atâta vreme și pe care nu am știut să-i evit, oferindu-le încrederea pe care nu o meritau. Sunt fericit, chiar dacă nu mai pot să merg în concediu. Sunt în vacanța vieții mele și vreau să scriu frumos despre lucruri frumoase și despre oameni frumoși…
Mi-e dor de copilărie,
de fiecare treaptă de la casă,
de privitul pe fereastră
și de copiii de pe strada noastră.
Mi-e dor de „trezește-te și du-te la școală”
dacă trebuia, chiar și în pielea goală,
mi-e dor de măicuța plângând
la capul meu de frică
să nu fi născut vreun derbedeu…
Mi-e dor de cititul și fumatul pe-ascuns
în lanul de cânepă
care pe-atunci nu trebuia ascuns,
mi-e dor de țucatul pe gură al vecinei
cu care mă duceam la școală ținându-ne de mână.
Mi-e dor de „lăudat să fie Iisus”
pe care-l rosteam în loc de salut
și de urecheatul vecinilor mei,
care mă mai înjurau și de dumnezei,
când nu gândeam ca ei…
Mi-e dor de tot ce era pe-atunci,
de umblatul desculț,
prin colbul lăsat în urmă de prunci,
de prunci cum eram și eu
dar, totuși, nu de un derbedeu
și nu în cele din urmă,
mi-e dor de tine măicuță,
de tine tată,
de tine frate,
de tine prieten,
de tine poet
și de al nostru portret.
Mi-e dor de mine…
mi-e dor de lumea noastră.
+ There are no comments
Add yours