Anchetă „Caiete Silvane”: „Moștenirea lui Corneliu Coposu”. Răspund Viorel Mureșan, László László, Nicolae Goja și Daniel Săuca

„Corneliu Coposu rămâne o rană deschisă în istoria noastră”

Viorel Mureșan

1. Nefiind eu pasionat de istorie și doar în mică măsură de viața social-politică, știu puține lucruri despre activitatea publică a lui Corneliu Coposu. Așa cum este formulată întrebarea, bănuiesc că ea acoperă două etape distincte din viața și activitatea aceleiași personalități. Cea dintre 1937-1947, când a fost membru marcant al Partidului Național Țărănesc și secretar politic al lui Iuliu Maniu, poate fi văzută, de bună seamă, ca febrilă și pilduitoare, cum puține mai erau în epocă. Drept dovadă: suma aproape de necrezut a anilor de temniță grea la care a fost osândit pentru convingeri politice. Detenția de 17 ani, număr nefast în simbologie, l-a anulat ca personalitate politică activă, tocmai la vârsta înaltelor zboruri, iar intervalul dintre 1964-1989, care coincide cu acolada ceaușistă, a putut fi unul de hăituiri și supraveghere umilitoare. Ultimii cinci ani, cei de după căderea regimului comunist, când devine Președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, în ciuda vârstei înaintate și a sleirii trupești, reprezintă acel ovidian „Finis coronat opus”. Această, poate cea mai apăsătoare perioadă din viața lui, având în vedere starea țării și psihologia mutilată a maselor, se cuvine s-o percepem în raport direct și ca o consecință a începuturilor sale atât de angajante.

2. Peste o crevasă istorică de 50 de ani, Corneliu Coposu semnifica, după 1989, o punte care putea lega două maluri surpate. Nici de o parte, nici de cealaltă, încă nu puteai pune piciorul pe un teren social-politic solid. În jurul lui au fost convulsii, conjugate cu cele împotriva Regelui Mihai Întâi, menite să zădărnicească orice năzuințe de recuperare a unei identități naționale alienate. Dar pentru că legături mai vechi ale țării cu Occidentul au început să se refacă, tot în contexte istorice vitrege, moartea sa, aproape simbolică, l-a proiectat în mit. Din păcate, înviorarea din anii 1995-1996 a durat prea puțin. Astăzi, un nume de școală sau un nume de bulevard, eventual cu un bust la capăt, binecuvântat de porumbei, încă nu înseamnă și consacrarea unui testament politic. Corneliu Coposu rămâne o rană deschisă în istoria noastră.

3. În mod normal, doar în sensul consacrat de Evul Mediu și de Renaștere, când termenul desemna, în mai multe țări din Apusul Europei, un nobil investit cu mari demnități și răspunderi publice. Mă tem însă că în cazul său, la rostirea acestui atribut, am simțit de prea multe ori, pe buzele multor politicieni, fie un spirit mimetic, fie chiar o notă peiorativă. Mie-mi place să aud câte un „Seniorul Coposu” spus din inimă și, mai ales, cu toată convingerea, de cel mai autorizat monografist al său, care este istoricul Marin Pop.

O opinie subiectivă despre moștenirea politică a Seniorului

László László

În introducere trebuie să încep cu o mărturisire: în primele luni de după Revoluție, Radu Câmpeanu, respectiv Ion Rațiu, păreau pentru mine liderii opoziției; nu întâmplător ei au fost candidați la prezidențiale. Cred că am remarcat numele lui Corneliu Coposu pentru prima dată cu ocazia incidentului de la Șimleu Silvaniei din campania electorală din 1990. (Pe la începutul lunii mai, la o adunare electorală a PNȚ-ului de la Șimleu Silvaniei, elemente turbulente au făcut imposibilă prezentarea candidaților și derularea normală a adunării. Foarte probabil că scandalagiii au fost angajați de cineva… Iar o persoană – ajunsă ulterior în funcție publică importantă – comenta răutăcios pe seama Seniorului, acuzându-l pe nedrept…) Și la această ocazie, cu calmul ce-l caracteriza mereu, a spus doar câteva cuvinte: „Îmi pare rău că o ceată de turbulenți, care nu știu ce vor, nu ne lasă să vorbim… Aduc tuturor salutul meu și să vă îndrepte Dumnezeu mintea”.

Și punctual răspunsurile:

1. Dacă ne referim la activitatea sa după 1989, și dacă îl comparăm cu Rațiu și Câmpeanu, Corneliu Coposu a însemnat continuitatea și liantul opoziției, prin consecvența și principialitatea sa (în contrast mai ales cu liderul liberal). Ca un alergător de cursă lungă…

2. Contribuția lui a fost deosebit de semnificativă, având în vedere și faptul că în 1989 duceam lipsă de politicieni cu experiență, nepătați, nevânduți și mai ales de persoane dezinteresate, care să urmărească binele public și nu interesul personal sau de gașcă. (Nu că acum nu ducem lipsă de politicieni de caracter și coloană…) În privința moștenirii lăsate nouă de Corneliu Coposu, ea pare să fie dispersată/împrăștiată de către epigonii ce au răsărit din plaiul mioritic sau carpato-dâmbovițano-pontic. (Din păcate, uneori avem impresia că nici nu a trecut prin politică, atât de repede au vrut unii să-i șteargă urmele lăsate.)

O contribuție majoră: a oferit model de om politic european, de reper moral, de luciditate deosebită.

Moștenirea lăsată de el e cam risipită, uitată. Uneori (o dată, poate, în deceniu) mai apare câte unul, despre care, la prima vedere, se poate crede că da, el să fie discipolul (nu neapărat din aceeași familie politică), dar candidatul respectiv se dă de gol repede…

3. În sensul propriu-zis, în sens absolut și cât se poate de real. Dintre politicienii români care au activat în perioada anterioară regimului comunist, Corneliu Coposu a fost singurul care a avut nu doar experiență politică, ci și înțelepciunea necesară pentru a scoate România din impas și pentru a ne împinge, de a ne trage spre Europa, unde ne e locul. Și înțelepciunea este o calitate, o virtute mai frecventă la vârsta maturității.

Calm, lucid, matur și înțelept, adică Senior. Cîteva idei despre țărăniști

Nicolae Goja

Îl țin minte pe Corneliu Coposu din 1991, cînd m-am angajat la cotidianul „independent” Graiul Maramureșului din Baia Mare și citeam dimineață de dimineață fluxul de știri venit de la agenția Rompres pe faxul redacției. Cam pe atunci au fost reînființate partidele istorice, context în care a apărut numele lui Corneliu Coposu și am aflat despre fostul secretar al lui Iuliu Maniu – pe care îl cunoșteam prin unchiul meu, călugărul Ioan Rața, cel care a fost închis în aceeași celulă cu Bădia (Iuliu Maniu) la penitenciarul din Sighet.

Aveam o părere bună despre țărăniști, dar am renunțat la politică și în următorii 30 de ani am fost echidistant, am criticat sau am lăudat măsurile luate de politicieni, am criticat ori am lăudat legile date de stînga și dreapta, după propria conștiință și după efectele pe care noile legi le aveau în societate.

Simpatia pentru Corneliu Coposu era justificată, avea încrîncenarea lui Iuliu Maniu și aducea speranța unei vieți politice pluripartide. În acel timp de după 1989, a apărut ideea că democrația trebuie impusă, ceea ce era un nonsens și rămîne și azi o soluție rea. Politica reclamă dialog social documentat economic. A fi politician ține de sacrificiu, de muncă între oameni, cu rost practic. (Legile grăbite produc mai mult rău decît bine, cum se întîmplă și azi. Bugetul țării este cheltuit fără măsură pentru idei populiste. Contractarea de credite pentru a plăti cheltuielile statului este o greșeală. Datoriile nu duc la dezvoltare, ci la înglodare în eșec financiar.)

La 30 de ani după moartea lui Corneliu Coposu, societatea este împotmolită în aflarea adevărului. Una dintre soluțiile găsite de politicienii din zorii democrației a fost revolta în stradă. Ei bine, ideile din piața publică nu sînt mai de folos decît dezbaterea parlamentară, iar moralitatea politicienilor nu ține de ei înșiși, ci de sistem (la foloase personale, cu toții votează Da).

Seniorul Corneliu Coposu a avut parte în viață de iadul extremiștilor și dictaturilor. Ce mai putea face în democrație decît să ne spună că politica este un „iad în raiul de acasă” – dacă pot prelua un titlu mai vechi.

„Prea puțin? Sau destul?”

Daniel Săuca

Scriu deja amintiri din copilărie, hai tinerețe. Am îmbătrânit și ca ziarist, și ca editor. Nu doar la „Caiete Silvane”, unde am editat câteva suplimente și cărți dedicate moștenirii lui Corneliu Coposu. Naiv, destul de probabil, am crezut și mai cred că marile personalități pe care le-a dat Sălajul pot deveni repere, modele pentru tinerele generații. Ori măcar pentru promoțiile mai noi de oameni politici locali. Viitorul ne va spune dacă optimismul meu se va adeveri. Deocamdată, la aproape 36 de ani de la schimbarea dramatică din decembrie 1989, nu sunt convins că demersuri, și ca ale mele, au „prins” pe deplin. Mi-e să nu rămânem cu „istoria în buzunar”, chiar dacă ține de domeniul evidenței că locurile simbolice ale județului (Bădăcinul lui Maniu, Bocșa lui Bărnuțiu, Bobota lui Coposu și Băseștiul lui George Pop) sunt tot mai des vizitate. Am făcut prea puțin? Sau destul? Rămâne de văzut și dacă în politica de la noi mai au vreo importanță principiile, doctrinele, morala. Și personalitățile care au dat sens istoriei. Și prezentului…