O întrebare mai veche dar, destul de probabil, actuală. Aniversăm, sărbătorim, însă merită să ne și întrebăm ce nu merge bine, ce ne lipsește. La ancheta din acest număr răspund doar trei „combatanți”. Totuși, sunt destule „săgeți”. Poate răspundeți și voi, cu „săgeți” sau fără. (D.S.)
„Cei care scriem trebuie să luăm aminte că nimic nu poate fi cu mai multă ușurință murdărit decât hârtia de scris”
Viorel MUREȘAN
Mie unuia, care am bătut ezitant la porțile unui ziar local, cu niscaiva însăilări în versuri, acum aproape 60 de ani, în toamna lui 1968, mi se pare că aproape nimic nu-i mai lipsește azi Zalăului cultural. Județul are un Centru de Cultură și Artă care, măcar cu o vorbă bună și o privire aprobatoare, dacă nu poate cu mai mult, sprijină tot ce palpită spiritual, de la „bisericuța din răzoare”, la stâna unde încă murmură fluierul, de la tinerele condeie, la muzicianul pedant cu diplome și premii naționale și de la pagina tipărită între coperți de revistă sau de carte, până la conferința savantului care, cu groase lentile, a cules înțelepciunea secolelor. Sunt muzee și case memoriale în oraș și în județ, care zilnic se prefac în laboratoare unde înviază istoria locului. Și sunt statui, care au puteri magice și conțin forța virtuală a popoarelor pe care le reprezintă. Și, – ivită din toate aceste tresăriri culturale, ba poate și din altele încă – există revista „Caiete Silvane”, cu tradiția ei de două respectabile decade.
Ceea ce simt eu e că ceva-ceva ne lipsește nouă oamenilor care susținem cultural Zalăul. De bună seamă că observațiile mele nu se vor referi nici la muzeografi, și nici la dansatori, ale căror arii de exprimare nu-mi sunt familiare. Voi rămâne la spațiul literaturii unde, de-o viață, mă străduiesc să-mi aflu un rost. Cred că a pune la cale instituții și inițiative noi, în condițiile date și într-un domeniu pe care, și așa, îl stăpânim cu greu, ar fi o inutilă exersare a păguboaselor „forme fără fond”. Mai bine să ne ocupăm, dar temeinic, de ceea ce avem.
Așadar, să ne întoarcem la scris. Într-un oraș fără teatre, fără filarmonici, dar cu o reprezentanță a Uniunii Scriitorilor, principala formă de cultură poate fi literatura. Atunci, cei care scriem trebuie să luăm aminte că nimic nu poate fi cu mai multă ușurință murdărit decât hârtia de scris. Principala noastră datorie este știința de a ne disciplina cuvintele. Cine deține o rubrică într-o revistă, acela se cheamă că e un scriitor. Or, de cum ajunge publicația în mâna cititorului, o lumină clară și crudă cade pe titularii de rubrici fixe. Se știe prea bine că autoritatea oricărei reviste o dau cronicarii literari. Mai poți, în acest caz, recenza o carte care n-a fost prea bine aleasă? Dar și scrisul în celelalte genuri e guvernat de o deontologie inclementă, care nu se împacă și n-ar îngădui, în ruptul capului, lipsa de stil și eventuala reluare iar și iar a unor nimicuri, în variante tot mai dodoloațe. Una singură, însă mare servitute, dintre cele avute azi de o revistă, îmi dă ghes s-o mai spun: grija pentru poezie. După năvala barbară de pe rețelele de așa-zisă socializare, în pagina tipărită ar trebui să strecurăm numai aurul liric. De s-ar putea, aș sugera chiar o anchetă cu tema „poezia proastă”, despre care, oricum, se vorbește așa de puțin…
„Lipsește în bună măsură respectul față de cultură”
LÁSZLÓ László
Ce-i lipsește Zalăului cultural? Întrebare dificilă, chiar complexă, dar necesară. Dacă vrem să facem „inventarul” a ceea ce lipsește, atunci lista poate fi destul de lungă. O să încep cu aspecte mai generale și, pe urmă, cele locale:
Nu cunosc dacă avem o politică culturală sau politici culturale. (Nu politizarea culturii, ci viziune, planuri și strategii culturale. Nu văd ce face ministerul de resort.)
După patru decenii la catedră, doar sporadic am văzut elementele unei educații culturale. (Dacă ducem elevii la muzeu, întâlniri, acțiuni culturale, ca să umplem sălile, nu folosește nimănui. Dacă se intră cu întârziere ori se iese, „că s-a sunat”, e nu doar nepoliticos sau deranjant, ci și contraproductiv. Dacă respectivii elevi nu sunt pregătiți/instruiți cu privire la modul în care trebuie să se comporte la diverse activități/expoziții/întâlniri etc., ori unde să țină telefoanele, atunci, iarăși, nu facem educație culturală.)
Lipsește, în bună măsură, respectul față de cultură. (Se poate face legătura directă cu slăbiciunea/goliciunea educației culturale. Teatrele, locurile unde se desfășoară activități culturale, trebuie să fie nu ca stadioanele, ci temple ale culturii!)
Nu avem teatru în oraș. Și dacă vine vreun spectacol de teatru la Zalău, spectatorii nu prea se înghesuie să umple sala. (Clujul e mare și acolo se întâmplă să fie mai multe scaune goale decât spectatori…)
Cred că de cititori duc lipsă bibliotecile, revistele, dar și poeții sau scriitorii. Nu cunosc tirajele, dar cred că, la orice gen de publicații culturale, este valabil faptul că nu se vinde (ori nu se caută) precum pâinea caldă, ci dimpotrivă… (O cunoștință, persoană care are un trecut editorial de peste două decenii, a afirmat că explozia digitală este posibil să ucidă scrisul pe suport de hârtie. Dacă ducem mai departe gândul lui și devenim cinici, atunci am putea zice că deja l-a și ucis. Dar dacă suntem optimiști – și de ce să nu fim –, zicem că sunt șanse ca tipăriturile clasice să supraviețuiască datorită generațiilor mai vârstnice, și nu numai.)
Interesul general pentru orice formă de cultură (solidă) cam lipsește.
Am impresia că nu sunt suficiente canale de „transmitere” sau transmisie a produselor culturale către potențialii consumatori. (Dacă mă gândesc mai bine, poate termenul de „beneficiari” ar fi mai corect și pentru motivul că realizările/produsele culturale de calitate nu cauzează saturație, și nici nu au efecte secundare, ca, de exemplu, consumul de înghețată sau de bere, ca să pomenesc produse de sezon.)
Nu sunt meloman, ascult muzică doar unde sunt obligat să o fac (deci doar în spațiul public), dar cred că mai lipsește și bunul gust muzical.
„Îmi place să cred că suntem ancorați într-o realitate certă”
Viorel Gh. TĂUTAN
Stimații mei concetățeni,
În primul sfert de veac al 21-lea (p. Chr.), am scris aproximativ anual despre Zălau (versus Zalău) și despre proiectele administrativ-strategice la nivelul județului Sălaj, cu accentul pe componenta dominantă – Cultura. Mă bucur să pot reveni la exprimarea unor opinii, aprecieri și, eventual, inițiative, pe cât se poate, benefice. Am în vedere realitatea nu doar expusă jurnalistic prin intermediul canalelor electronice și tradițional-ziaristice, sau în discursuri electorale, cât prin implicarea nemijlocit-managerială a instituțiilor care inițiază și derulează activități menite consumatorilor de artă și divertisment din interiorul județului nostru, dar și din areal regional, național și internațional.
Dacă în urmă cu două decenii, să zicem, opiniile-mi balansau între certitudini și doleanțe /speranțe, acum îmi place să cred că suntem ancorați într-o realitate certă. Instituții de absorbție, conservare și răspândire a faptelor de cultură (unele – evenimențiale), de nivel județean, majoritatea sunt prodigioase, se află sub patronaje de prestigiu (sau „în subordinea”?), precum Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul Județean, Consiliul Municipal, Primăria.
Mă gândesc, firește, la Direcția Județeană pentru Cultură, funcționând optim, așa cum este prezentată pe site-ul instituției, în relație de parteneriat cu Muzeul Județean de Istorie și Artă, Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, Biblioteca Județeană „Ioniță Scipione Bădescu”, Asociația de Dezvoltare Intercomunitară „Țara Silvaniei”, Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord.
În acest context, Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj se distinge prin largul evantai al preocupărilor artistice, coordonând, așa cum foarte bine se știe, proiectele Școlii Populare de Arte și Meserii, ale Asociației Scriitorilor din Județul Sălaj, ale Revistei de Cultură „Caiete Silvane” (girată de Uniunea Scriitorilor), ale Editurii „Caiete Silvane”, ale Secției de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale și ale Ansamblului Folcloric „Meseşul”. Toate acestea sunt vii și active: Zilele revistei „Caiete Silvane”, Festivalul Internațional „Primăvara Poeziei”, taberele de creație plastică și artă fotografică etc.
Dacă în municipiul de la poalele Meseșului ar exista preocuparea de a înființa și o instituție artistică numită Teatru de Stat, sau Teatru dramatic, sau Teatru dramatic și liric, sau Teatru Popular, sau, de ce nu?, Filarmonică, aș trece, oare, drept idealist?
Constat însă cu tristețe implicarea din ce în ce mai debilă în propria-i mobilizare a masei generoase de combatanți din rândul corpului cadrelor didactice din învățământul preuniversitar, cei care ar trebui să fie, dacă nu spirite confraterne, modele de angajament pentru elevii lor, în aprecierea manifestărilor artistice din arealele activităților profesionale proprii. Magistrorum exempla, non verba, discipulos educant, spuneau cei despre care ne place să spunem că sunt strămoșii noștri daco-romani.
Sunt bucuros că – și doresc să-mi răspândesc optimismul – Managerul-Șef al Administrației Județene, Președintele Consiliului Județean, este unul dintre cei mai importanți artiști contemporani, cunoscut și recunoscut la nivel național și internațional, realitate care îmi potențează credința că, în județul nostru, Arta autentică și Cultura se găsesc pe mâini foarte bune.
