Periplul editorial menit să scoată în lumina tiparului verşurile scrise de diacul Ioan Colcer în cele cinci decenii de slujire a bisericii din Voivodeni continuă cu acest al patrulea volum, care cuprinde texte scrise între anii 1984 şi 1992.
Cu toate că, în caietele autorului, ele poartă, în mod straniu, numele de Versuri, termenul utilizat în vorbirea cotidiană este verşuri – texte funebre bine-cunoscute, cu precădere, în zona Transilvaniei, intonate de diac la finalul înmormântării, pe o melodie distinctivă, ce prezintă viaţa şi contextul trecerii spre lumea de dincolo a defunctului, dar şi sfaturile înţelepte pe care acesta le lasă urmaşilor, familiei şi comunităţii, deopotrivă.
Verşurile au o structură tematică cunoscută ascultătorilor, cu elemente ce descriu împrejurările morţii şi dialogul muribundului cu aceasta, precum şi aspectele esenţiale ale existenţei celui plecat. Fiecare text are un conţinut particular, care ilustrează viaţa şi ereditatea celui mutat în lumea drepţilor, dar cuprinde şi câteva strofe-refren, repetate adesea la aceleaşi categorii de vârstă ori în contexte existenţiale sau de trecere similare.
Surprinde, şi în acest volum, capacitatea autorului de a creiona locuri şi chipuri, îndeletniciri şi aspecte caracteristice ale vieţii sociale din anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, într-un Voivodeni care reflectă, la o scară specifică, inclusiv efectele căderii comunismului, cu temerile aduse de lumea cea nouă, dar şi cu entuziasmul ţăranului reîmproprietărit.
Se evidenţiază, aici, oamenii harnici, cu gospodării de cinste în sat, cum este cea a lui Găvrila Diacului (Am fost om de frunte-n sat, / La nimeni nu m-am lăsat, / Am avut şură şi casă, / Şi o grădină frumoasă. / Meri şi peri, sădiţi de mine, / Şi familii de albine) sau a Măriucăi lui Mocean (Casă, şură şi poiată, / Am făcut noi, laolaltă. / Plug, grapă şi un car bun, / Şi frumoşi bivoli de jug, / Vai, mă doare inima, / Că-s silită-a vă lăsa. / […] Aş fi vrut să mai trăiesc, / Pentru voi să mai muncesc, / Să ţăs şi să nevedesc, / Pe voi să vă fericesc), şi exemplele pot continua în număr semnificativ.
Este pregnantă, în unele verşuri, recunoştinţa faţă de consăteanul care, printr-o vocaţie sau alta, a slujit cu dăruire întregii comunităţi. Se remarcă şi aici câteva prototipuri: al învăţătorului, prin imaginea dascălului Simion Colceriu (Învăţător iscusit, / Mulţi copii am instruit. / I-am învăţat şi m-am trudit, / Mulţi oameni mari au ieşit, / Învăţătorul, ca o mamă, / Pe-ai săi copii pune seamă. / De bine îi sfătuieşte, / Şi de rele îi fereşte, / Aşa-i dascălul român, / Tuturor este pretin. / Cor vestit făcui în sat, / Orişiunde am umblat, / În ţară, peste hotare, / N-a avut asemănare), al meşteşugarului, prin badea Vasile Puşuruc, pantofarul satului (Învăţai şi meserie, / După cum şi lumea ştie, / Vai, pe mulţi am încălţat, / Doamne, mulţi am ajutat), sau al tâmplarului, artizan desăvârşit, prin Jenu Sasului (Orişicine ce avea / Numai la Jenu fugea, / Că nu a fost om în sat / Cărui să nu-i fi lucrat. / Uşi, fereşti, lemne crepate, / Şi lucruri nenumărate, / Plângem noi, plânge oricine, / Plâng şi satele vecine. / Şi toţi, câţi te-au cunoscut, / Inimile şi le rup, / Cât va fi Hoidăhaza, / Om ca tine n’or avea), dar şi imaginea păstorului blând şi devotat ocupaţiei sale, aşa cum a fost Niculae Fârca (Păstorul nostru cel dulce, / Dintre noi, astăzi, se duce; / De copil mic ne-ai slujit, / Pentru noi mult te-ai jertfit. / Când vine primăvara, / Ca să ieşi iar cu turma, / Tu te duci, ne laşi oftând, / Şi cu ochii lăcrimând).
Autorul verşului nu uită să amintească rolul de far călăuzitor al comunităţii pe care îl are omul încărcat de ani şi de înţelepciune, ce lasă întotdeauna urmaşilor pilda propriei vieţi şi sfaturi demne de luat în seamă. Aşa a fost badea Simion Sumna (Staroste a fost în sat, / De toată lumea stimat, / Ori cu cine se-ntâlnea, / Numai vorbe bune-avea. / Pildă bună de-ndrumare / A fost, pentru fiecare, / Cu vorba şi cu fapta, / El ne-a ştiut învăţa) sau badea Ştefan Şoimani (Pilde bune şi frumoase, / Din care tragem foloase, / Date de omul bătrân, / Noi le purtăm tot în sân. / Şi creştinul răposat / Frumoasă pildă ne-a dat, / Despre-a omului chemare, / Fie-n orişicare stare. / Astăzi el ne părăseşte, / La odihnă se grăbeşte, / Şi, ca un bătrân păţit, / Dă-ne-on sfat binevenit. / De vă naşteţi, de trăiţi, / Pururea români să fiţi, / Limba, neamul şi credinţa, / Nu vi le daţi pe nimica). Iată cum s-a transmis, din generaţie în generaţie, nucleul valorilor neamului şi ale omeniei în general: munca onestă, cumpătarea, lăsarea urii, a lăcomiei şi a grijilor lumeşti nefolositoare, necesitatea de a ne păstra identitatea naţională. Sunt toate virtuţi umane care constituie, în coerenţa şi în lumina speranţei şi a credinţei creştinului în lumea de dincolo, inclusiv garanţia asigurării unui loc în veşnicie (Avem, dar, fermă sperare, / Avem tare-ncredinţare, / Că sufletul său curat / În rai este aşezat).
De mare însemnătate pentru creionarea unei lumi este prezenţa, în verşuri, a unor informaţii precise referitoare la numărul mare de consăteni prăpădiţi pe front (care reiese din prezentarea vieţii văduvelor rămase cu copii şi greutăţi, cum ar fi cumătra Maria a lui Verdiuş: În mare greu am rămas, / În trudă şi mult năcaz, / Ca să mâi plugu’ şi caru’, / Cu greu ca să-mi duc amaru’), la existenţa celor care au supravieţuit (veterani precum Gheorghe a Biluchii de la Fântânele, badea Gavriş Mâţăscu sau Gusti Diii), dar şi a unor precizări legate de vreme şi de anotimpuri, importante pentru ţăranul-gospodar, cum ar fi iarna geroasă a lui 1985, urmată de o vară deosebit de ploioasă.
Nu lipsesc din volum aspectele „mai pitoreşti”, prezente, cu precădere, în verşurile unor consăteni de etnie romă, ce aduc în lumină specificul şi activităţile unei mici comunităţi care mai păstra, la acea vreme, o strânsă legătură cu satul. Impresionează, în acest context, verşul unui copilaş de numai trei săptămâni: Rămâneţi, câmpuri cu flori, / Voi, fete, şi voi, feciori, / Mânzăle noastre frumoasă, / Că eu plec acum de-acasă. / […] Rămâi foc, rămâi muzică, / Că nu-mi folosiţi nimică, / Fănică vă părăseşte, / Că spre groapă se grăbeşte.
Fenomenul implacabil al marii treceri este subliniat, şi în textele din acest volum, cu predilecţie în fragmentele ce descriu apropierea morţii şi dialogul dramatic dintre aceasta şi muribund. Moartea tirană, care soseşte de cele mai multe ori inopinat, întrerupe orice fel de negociere pe care omul o încearcă, în ultimele clipe. Astfel, pe Şandor a Jupoaii nu îl lasă să termine de arat: Chiar şi joi eu am arat, / Plugu-n Poduri mi-am lăsat, / Că vineri m’oi duce iară, / Of, inima mea amară; pe Vasile a Carolinii îl aşteaptă la Alac, unde se dusese să taie lemne: Am luat pe deal în sus, / Până la Alac m-am dus. / Acolo m-am dezbrăcat, / De lucru m-am apucat, / Şi-am tăiat lemne cu spor, / N-am gândit că o să mor. / Cald fiind, şi obosit, / În mine ce m-am gândit, / Puţin la umbră să stau, / Şi iară lucru’ să iau. / La umbră m-am aşezat, / Chiar lângă moarte am stat, / Iar moartea, ca o păgână, / M-o şi prins iute de mână; Vosi Biluchii de la Fântânele este surprins la coasă: Şi-am plecat prin Pustă-n sus, / La locul meu am ajuns, / M-am apucat de cosit, / La moarte nu m-am gândit. / Mergeam cu brazda spre vale, / Moartea mi-a ieşit în cale, / Şi-mi strigă mie aşa: / Stai, cu coasa nu mai da! / Coasa mea-acum te coseşte, / Firu’ vieţii ţi-l opreşte. / Eu i-am zis: Moarte, mă lasă, / Să mă duc batăr acasă; iar pe Iuănu lui Dirasân îl găseşte moartea la fân: Măria s-a dus la oi, / Că rându’ era la noi, / Eu văzui că-i cer senin, / M-am dus în grădină la fân. / Începui fânu’ să strâng, / Şi pe bodi să pun curând, / Două, trei furci pe bodi am pus, / Şi-am auzit un glas de sus: / Ioane, lucru înceată, / Că viaţa ţi se gată!
Indiferent de vârstă sau de condiţia socială, dificultatea rupturii de lume şi de cei dragi, după cum subliniază şi troparul slujbei de înmormântare („Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul…”), pare a rămâne punctul culminant al verşurilor. Este suficient să cităm doar câteva strofe pentru a surprinde dramatismul şi greutatea momentului: Înaintea casei mele, / Stau gata de-un drum cu jele, / Îs gata să nu mă duc, / Că-i greu drumul ce-l apuc; sau, în aceeaşi tonalitate: Trebe-acum să părăseşti / Pe toţi cei care-i iubeşti. / Moarte,-am zis, îngăduieşte, / Firu’ vieţii-mi mai lungeşte, / Între cei dragi aş mai sta, / Te rog, lasă-mi viaţa. / Te mai las, a zis, o noapte, / Mai mult, altu’, nu se poate.
Toate aceste întâmplări devin pilduitoare pentru cei care rămân, îndemnându-i să cugete la scurtimea şi la deşertăciunea vieţii (Vedeţi, oameni, ce-i viaţa, / Ce e în lume dulceaţa? / E un vis amăgitor, / Un fum iute trecător. / Dacă omul s-ar gândi / Ce este şi ce va fi, / Atunci el s-ar tot şuşca, / De moarte tot gata-ar sta), să observe cum o existenţă aşezată în albia credinţei şi a trăirii duhovniceşti devine chezăşia unei treceri line spre lumea de dincolo şi a dobândirii unui loc în veşnicie, precum în cazul lelii Irincă a Mortiţii (La biserică mergeam, / Cu Iisus mă-mpărtăşeam; / Iisus mi le spune toate, / Să mă pregătesc de moarte. / Fie Domnul preamărit, / Aşa-am mers cum am gândit, / Cu o moarte-aşa uşoară, / Mulţi oameni ar vrea să moară).
Cine urmează poruncilor lui Hristos, spun sfinţii părinţi, chiar dacă moare după trup, nu moare niciodată şi, mai mult decât atât, gustă încă de pe pământ bucuriile Raiului. Misiunea Bisericii, afirmă Sfântul Iustin Popovici, „este de a crea în fiecare membru al ei convingerea că starea normală a personalităţii omeneşti o constituie nemurirea şi veşnicia, iar nu temporalitatea şi moartea, şi că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate înaintează spre nemurire şi spre veşnicie”. Mulţi dintre cei ale căror verşuri se regăsesc aici au trăit în această dimensiune, au crezut în aceste valori ce au constituit fundamentul vieţii lor. Să ne aplecăm şi noi, prin lectură şi meditaţie, spre izvorul acestei înţelepciuni şi să ne adăpăm din apa credinţei şi a speranţei, care vin ca o încununare a unei existenţe coerente, pe deplin asumată.
* Prefață la volumul lui Ioan Colcer, „Cântec pentru cei ce nu mai sunt – Volumul IV”, apărut la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.
+ There are no comments
Add yours