Gabriela Dimitriu, din Carei (județul Satu Mare), autoarea acestui roman de mare întindere și complexitate, este scriitoare, dar și critic literar din ce în ce mai apreciat, cu mare abilitate de pătrundere a esențialului unei creații literare. Mă leagă de ea o prietenie care mă onorează și o colaborare literară fructuoasă, pentru care îi sunt recunoscătoare.
„Sub talpa destinului” (Editura George Coșbuc, 2023) este al doilea roman al său, prin care își confirmă forța narativă și stilul profund psihologic și social, pe care l-a abordat încă de la primul volum publicat. Subiectul cărții pe care o avem în față este împărțit în 52 de capitole, fiecare cu titlu reprezentativ pentru episodul pe care îl precedă.
Tema este una de ficțiune, cu referință la destin, drame care marchează pentru totdeauna existența unor personaje, coincidențe extraordinare, renaștere prin iubire și legături sufletești aproape de neînțeles între persoane care pun depărtarea între ele mai bine de un deceniu.
Personajele sunt bine caracterizate, autoarea insistând asupra detaliilor semnificative referitoare la comportamentul lor în raport cu ceilalți, dar și asupra situațiilor de criză interioară în care acțiunea romanului le plasează. Limbajul folosit de Gabriela Dimitriu are un ton melancolic, poetic pe alocuri și, de cele mai multe ori, reflexiv, îndemnând cititorul să mediteze îndelung asupra repercusiunilor tuturor deciziilor și acțiunilor sale, pe plan psihologic, asupra propriei ființe sau asupra altora.
Drama tânărului scriitor Andrei Condurescu este provocată de un accident, în urma căruia își pierde o mână. De aici, viața sa – care abia începuse – ia o întorsătură tragică, iar el, din lașitate, rupe orice legătură cu trecutul, afișând un dezinteres total față de viața iubitei sale, Lelia, care se afla în același autoturism cu el, în momentul producerii acelei nenorociri care le schimbă total cursul vieții. Fără a căuta informații despre ea, alege să creadă că a murit în accident, în loc să se prezinte în fața ei ca un infirm, așa cum devenise.
Epuizat de suferința fizică și psihică provocată de pierderea mâinii drepte, măcinat de complexe, alege o existență ștearsă, ruptă aproape total de restul lumii. Se închide în casă și în sine, devine taciturn, morocănos și, în același timp, un egoist insensibil la suferința mamei și surorii sale, care, din iubirea pe care i-o poartă, se lasă dominate de comportamentul său tiranic.
Ani la rând își plânge de milă, ia în calcul chiar și ideea sinuciderii, când disperarea sa și sentimentul inutilității ating limita insuportabilului, aruncându-l în hăul unei depresii distrugătoare. Gabriela Dimitriu descrie zbaterea interioară a protagonistului, fazele lungi de introspecție, odată cu apariția sentimentului de vinovăție față de Lelia, pe care încă o iubește, cu toată forța ce mai sălășluiește în ființa sa epuizată de perioada lungă de suferință.
E momentul când intră în scenă un alt personaj feminin, unul cu o forță capabilă să remodeleze destine, schimbându-le cursul. E vorba despre Ramona, prietena și colega de facultate a Emiliei, sora lui.
Ea nu-l menajează deloc pe Andrei, așa cum fac celelalte două femei, ci, dimpotrivă, are curajul să-i facă reproșuri pentru ieșirile sale nervoase, dăunătoare sănătății femeilor care se îngrijesc de soarta lui. Îl ironizează chiar, reproșându-i că s-ar crede buricul pământului și îl îndeamnă să dea un rost existenței sale, să conștientizeze faptul că există oameni mult mai rău bătuți de soartă decât el, dar care nu renunță la luptă, ci fac din suferința lor un proces de transformare interioară, iar speranța le dă forța necesară pentru supraviețuire.
Uimit de propriile sentimente și de emoțiile despre care credea că au murit în el pentru totdeauna, Andrei începe o relație cu Ramona, chiar dacă Lelia persistă în memoria sa, la fel și iubirea care îi învăluise pe amândoi până în clipa accidentului. Amintirea Leliei e ca un blestem și o binecuvântare, în același timp.
Cu pricepere și artă, dar și cu sensibilitatea unui om care cunoaște de aproape procesul de recuperare după momente traumatizante, de genul celui prin care trece protagonistul operei sale, Gabriela Dimitriu, care este încadrată profesional în sistemul sanitar, face ca narațiunea să alterneze între prezent și trecut, reflectând, în ambele planuri temporale, frământările interioare ale protagoniștilor. Toate personajele create de ea în acest roman sunt de o profundă sensibilitate emoțională, iar autoarea, recurgând uneori la un limbaj poetic, folosește simboluri ca: oglinda, apa etc. pentru a sugera transformarea lor interioară.
Ramona se îndrăgostește de Andrei și îl ajută să renască. El începe să scrie și să iasă încet, încet, din hăul în care căzuse. Se agață de iubirea ei, căutând-o mereu în gând pe Lelia, despre care crede în continuare că a murit în accident. Nevoia unei împăcări cu trecutul își face loc în mintea sa, dar încă îi lipsește curajul de a înfrunta acel trecut.
Ramona întruchipează, pentru el, echilibrul între rațiune și emoție. Vrea să creadă că o iubește. În felul său egoist și lipsit de empatie, poate chiar o face. Bucuria și speranța încolțesc în sufletele lor, când Andrei dă semne de renaștere interioară, de regăsire a sinelui, sub lumina sentimentului de iubire pe care Ramona îl răsfrânge asupra lui ca într-o oglindă a propriei ființe.
Timpul trece, apoi, printr-un alt joc al destinului, Andrei află că, de fapt, Lelia trăiește, că e scriitoare, ca și el, și că îl căutase de mai multe ori, după ce-și revenise din coma suferită în urma accidentului de la care trecuseră aproape zece ani.
Cu înțelepciune și îngăduință, Ramona e cea care îi propune și insistă pe ideea confruntării cu trecutul, pentru a se putea desprinde de el. Chiar dacă o încearcă un fior de teamă a pierderii lui, trece peste el, înțelegând că pentru Andrei se impune o împăcare cu destinul, dar mai ales lămurirea situației dintre el și Lelia, pe care ea o simte mereu între ei doi, ca pe o umbră deranjantă.
Clipa reîntâlnirii se apropie. Andrei pleacă în căutarea Leliei, însă apar alte probleme care încă îi țin departe unul de altul. Ramona iese din viața lui, după ce ascultă un dialog în care Andrei afirmă că doar pe Lelia a iubit-o întotdeauna, iar între ei doi nu ar fi mai mult decât o prietenie mai deosebită. Zdrobită de cruzimea vorbelor lui, Ramona îl părăsește, lăsându-se convinsă de presupusa iubire a unui medic pentru care devenise un fel de obsesie.
Mai multe căi și personaje se intersectează și în aceste momente, o altă femeie, pe nume Ella, intră în scena vieții lui Andrei Condurescu. Urmează trădări, minciuni, alte suferințe. Reîntâlnirea sa cu Lelia se produce, în sfârșit, iar dragostea lor se reaprinde și arde cu aceeași intensitate ca în urmă cu zece ani. Însă, în acest punct, autoarea decide să intensifice drama și o face într-o formă admirabilă. E momentul în care destinul crud își spune din nou cuvântul, călcând fără milă peste sufletele celor doi. Andrei o pierde din nou pe Lelia, însă, de data aceasta, pentru totdeauna.
După mai bine de doi ani, când în sufletul său se instalase deja o liniște cu care învăța încet, încet, să conviețuiască, revine Ramona în viața lui. Reîntâlnirea lor e rodul întâmplării, dar surpriza o constituie faptul că ea poartă de mână un copil, pe care îl născuse după ce plecase, rănită de afirmațiile lui asupra relației lor. În acea perioadă trăise o dramă din care se salvase cu greu, ajutată numai de firea sa puternică și de încrederea în forțele proprii.
Părea că pentru ei doi destinul fusese o forță care strivise doar pentru a construi la loc din fragmente și, poate, pentru a le testa puterea de rezistență în fața durerii.
Autoarea romanului face ca întoarcerea protagonistului la viață, prin renașterea iubirii și a speranței în același timp, să pară un fel de compensare pentru suferințele trecutului, nu doar pentru el, ci și pentru Ramona. Aceste sentimente se revarsă asupra lor ca o iluminare venită de sus, de la Cel care le desenase tot traseul întortocheat al vieții. În acest fel, scriitoarea închide cercul, prin împlinire și iubire, așezându-le pacea în suflete și speranța în inimi, reprezentată prin figura copilului care îi va uni pentru totdeauna.
În concluzie, „Sub talpa destinului” – roman semnat de scriitoarea și criticul literar Gabriela Dimitriu – e ca un drum al devenirii interioare prin suferință, al renașterii prin iubire, chiar și atunci, sau tocmai atunci când totul pare pierdut.
