Amintiri din viaţa de elev

1. În cei şase ani cât am fost elev la şcoala normală, devenită pedagogică din 1948, în mod real, de trei ori am schimbat colectivul de elevi al clasei. În 1947, după susţinerea examenelor de diferenţă dintre şcoala primară sătească pe care am absolvit-o în Boju şi şcoala gimnazială urbană, etapă căreia în licee şi şcoli normale îi corespundea cursul inferior (primele trei sau patru clase), am fost înscris în clasa a II-a la Şcoala Normală de Învăţători din Cluj, pe care am urmat-o şi terminat-o în anul şcolar 1947-1948, cu media 8,03, obţinând premiul al III-lea. Acela a fost un an de acomodare cu viaţa şi cerinţele unei şcoli de oraş, în răspunderea căreia erau sarcini deosebite, cu felul concret de a se lucra, cu diferiţi profesori, dar mai ales cu un colectiv de elevi în care aveam statutul de neofit. În primele ore, unii profesori, cum îmi observau prezenţa, mă şi luau la întrebări, dorind să afle mai întâi de unde vin, eu le răspundeam cu glas tare ca să audă că am dat diferenţa la liceul cutare şi acuma am fost primit aici. Răspunsurile, poziţia, ţinuta şi tonul glasului erau aceleaşi în toate cazurile, ceea ce i-a făcut pe unii colegi să mă ia peste picior, imitându-mă ori de câte ori se ivea un moment potrivit. Eu tăceam şi suportam, căci era zadarnic a încerca să le închid gura, ei fiind mulţi, iar eu singur. Am băgat şi eu din vreme de seamă că acolo, probabil din obişnuinţă, se manifesta un fel de respingere, pe tăcute, a externilor, care numeric eram foarte puţini: eu, un coleg originar din Pata, Vasile Rusu, şi un clujean, Victor Zăvoianu, băiat bun, bălău, cu ochii verzi, blând şi tăcut, nu ştiu de ce, bine costălit acasă, bine îmbrăcat, zdravăn şi frumos, era slab pregătit sau nu cunoştea bine limba, provenind dintr-un mediu de amestecătură etnică greu de descâlcit, nici nu ştia sigur ce este – ungur, evreu sau român, dacă nu cumva reprezintă un strălucit ghiveci hungaro-ebraico-valah, căci la învăţătură era botă. Se simţea de la distanţă că internii considerau că ei, fiind cei mulţi, sunt colectivul, iar noi, externii, suntem doar nişte intruşi. Această încontrare, ce nu s-a dat pe faţă niciodată, s-a prăfuit şi s-a stins. Pentru mine a dispărut prin noiembrie 1947, când, într-o oră de matematică, doamna dirigintă Olivia Constantinescu m-a pus să dau examen pentru bursă. Eram singurul din clasa aceea, care susţineam o astfel de probă. De ce? Deoarece se considera că mediile cu care venisem din alte şcoli nu erau comparabile cu cele obţinute de colegii care au urmat clasa anterioară aici, la şcoala noastră. Fără să mă atenţioneze sau să mă anunţe anterior, doamna dirigintă care ne preda matematică şi geografie, când a sosit la oră, m-a mutat în prima bancă, unde eram singur, mi-a pus în faţă o foaie ministerială dublă, cu pătrăţele alungite, şi mi-a zis să fac ceea ce mi se cere, deoarece lucrarea constituie examen pentru bursă; e bine să fiu atent, să nu mă grăbesc pentru a reuşi. A doua zi, la ora de geografie, doamna m-a anunţat să fiu liniştit, deoarece cu nota obţinută, 8,30, pot fi propus pentru a primi bursă. Din acea dată, gata cu discriminarea! Chiar şi colegul meu de bancă, Vasile Morar, tip orgolios, şi-a ameliorat atitudinea faţă de mine: nu mă mai imita, nu mai râdea când eram scos la răspuns şi, pe deasupra, nu mi se mai adresa cu: „Mă Gyula!”, cum obişnuia înainte.

2. Dar oricum o iei, viaţa e viaţă şi de probleme, mai mari sau mai mici, mai grele sau mai uşoare, mai multe sau mai puţine, nicicum nu se poate scăpa.

Nu-mi pot închipui de ce nici părintele Viorel Cristea şi nici doamna preoteasă Valeria Cristea, când m-au îndemnat şi „programat” să mă fac învăţător, nu au avut deloc în vedere handicapul cu care m-au „înzestrat” ursitoarele, lipsindu-mă pentru toată viaţa de harul cântatului de orice fel. Intuisem eu ceva hibă-n bai, cum se zice pe la noi, în legătură cu cântatul. Când eram prin clasa a treia, învăţătorul Vasile Mocanu avea un cor de elevi cu care cânta şi la liturghie. De câteva ori am luat parte la repetiţii în vederea participării la slujbă. Eu nu-mi dădeam seama că nu prind corect sunetele şi că le redau aiurea. Simţeam puţin că nu e în regulă ceva, deoarece niciodată nu puteam prelua melodia din gura învăţătorului, ci simţeam nevoia să înceapă copiii din jur ca să am după cine mă lua. Mereu eram în urmă şi cântam în disonanţă faţă de vocea din care făceam parte. La o slujbă mi-am dat drumul şi în două-trei rânduri dirijorul a simţit abaterea şi se străduia să afle de unde vine. A treia sau a patra oară „m-a prins” şi mi-a zis să fiu mai atent, apoi mi-a spus să tac. De atunci am tăcut definitiv şi nu m-am mai dus nici la repetiţii, nici la liturghie, iar dirijorul nu m-a mai chemat. Asta a fost în Boju, dar în Cluj, la şcoala normală, astfel de treburi erau privite altfel. În acea primă clasă făcută la Cluj, muzica ne-a fost predată de Celestin Cherebeţiu. Profesorul venea, întreba, ne punea să cântăm pe note. Colegii ştiau ce ştiau, fiindcă şi în clasa anterioară fuseseră acolo, pe când eu eram tun. În lecţiile unde introducea elemente noi, domnul C. Cherebeţiu se folosea mult de câţiva colegi care cântau frumos şi liber, dar şi de pe partitură. Modelul la care apela mereu ca să ne exemplifice diversele chestiuni teoretice explicate era colegul Vasile Hodrea. Fiind în mare deficit de posibilităţi, nu absentam deloc şi puneam mare accent pe partea teoretică pe care o învăţam, însă în zadar, căci răspundeam eu corect, dar nu puteam să dau niciun exemplu concret cu glasul meu şi nimic nu eram în stare să recunosc din ceea ce se cânta în clasă şi de-mi punea sub ochi nişte note cerându-mi să le cânt, eu rămâneam mut. O singură dată am solfegiat un exerciţiu scris pe tablă şi gata. Clasa a râs ca la circ şi profesorul şi-a dat seama că e mai bine să mă neglijeze. Cu toate aceste necazuri idioate, de netrecut, niciodată n-am rămas corigent. De vreo două ori, profesorul m-a utilizat mai cu folos decât ar fi fost prezenţa mea la oră. Era numai la doi-trei ani după război şi necazurile aduse de ocupaţia horthystă nu se terminaseră încă. Majoritatea profesorilor noştri în 1940 au luat calea refugiului şi care nu s-au dus au fost expulzaţi, făcându-se ceea ce azi s-ar numi curăţire, deci purificare etnică. Când au revenit din refugiu, nu şi-au mai putut ocupa fostele locuinţe, de aceea câteva familii au fost găzduite provizoriu în spaţii ale şcolii, chiar în săli de învăţământ. În astfel de situaţie se aflau, de pildă, familiile profesorilor Celestin Cherebeţiu şi Gheorghe Comănaru; mai era cineva, nu-mi amintesc numele. Într-o zi din apropierea Crăciunului, profesorul ne-a stârnit să cântăm colinde şi i-a luat peste picior pe nişte sălăjeni din Năpradea, râzând că aceia reiau prea des şi cam aiurea obişnuitul refren Florile dalbe, pe care băieţii îl lungeau şi cântau variante: Florile, florile dalbe sau Florile dalbe, flori de măr. Pe la mijlocul orei şi-a amintit că are un colet la gară şi trebuie adus. Mi-a dat o ţidulă mototolită, mânjită cu creion chimic, m-a luat de-o mână şi mi-a arătat uşa zicând:

– Ia-ţi chipiul, du-te la gară, adă pachetul şi du-l la mine acasă.

Eram bucuros că voi lipsi şi nu va avea ocazia să-mi ceară şi mie să spun o colindă de pe la noi, fiindcă eu cunoşteam versurile colindate şi le puteam spune, dar nu aveam deloc darul de a le şi cânta, ceea ce ştia şi dânsul, însă ar fi fost un moment bun de a înviora clasa pe seama mea. Am luat-o aproape fugind către gară, căci era cam departe şi în ora următoare aveam geografie cu doamna Olivia Constantinescu, diriginta noastră, de la care nu doream să absentez, plăcându-mi şi geografia şi propunătoarea. Pachetul era cam greu şi nu avea nimic de ce să-l pot prinde. De-l ţineam în braţe, în acelaşi timp mă apăsa pe piept şi pe stomac, îngreunându-mi mersul şi răsuflarea, şi, când îl săltam numai un pic, îmi acoperea faţa şi ochii, de nu ştiam unde să calc ca să nu cad; de-l puneam sub braţ sprijinindu-l pe şold, ori trebuia să mă ţin strâmb ca şi cum aş fi şoldiu, ori se ivea pericolul ca pachetul să alunece jos în mâzga ce s-a format odată cu ivirea puţinului soare de iarnă; pe umăr iară nu-l puteam duce, deoarece era scurt, gros şi rotund. Cu chiu, cu vai m-am întors de la gară, am predat marfa unei frumoase doamne care purta un capot înflorat şi lung până-n pământ, dar ora de geografie se dusese.

Profesorul de muzică vocală care m-a înţeles şi m-a sprijinit direct, proiectându-mă în viitor, a fost domnul Dorin Pop. În următorul an şcolar, 1948-1949, după zdruncinările impuse de Legea Reformei Învăţământului, eu, deşi aveam şapte clase încheiate cu examen de absolvire, am fost întors înapoi în clasa a VII-a. Deci, eu am urmat şcoala cu şapte clase în Boju din 1940 până în 1947. În 1947 am dat un examen de diferenţă la Cluj şi am câştigat clasa I de gimnaziu apoi, în 1947-1948, am mai făcut o clasă la Şcoala Normală de Învăţători din Cluj, după care m-au împins din nou în urmă, devenind elev în a VII-a, clasă terminală a ciclului II de şcoală elementară, care, încheiată cu un greu examen de absolvire, mi-a permis a îndrăzni să susţin examenul de admitere pentru a intra în anul I al „noii” Şcoli Pedagogice de Băieţi din Cluj. Dar intrarea în şcoala pedagogică impunea o probă eliminatorie şi obligatorie la muzică, pe care eu nu o puteam trece. După susţinerea examenului de absolvire a clasei a VII-a, am încercat să-mi scot actele şi să dau admiterea la alt tip de şcoală. Aveam o restanţă mare de plătit la internat, fiindcă în acel an şcolar nu am beneficiat de bursă, provenind dintr-o circumscripţie şcolară din afara Clujului. Zilele treceau, data examenului de admitere se apropia, eu nu ştiam încotro s-o apuc. Am vrut să ştiu ce şansă am la proba eliminatorie de muzică, de rămân să dau admitere la şcoala pedagogică. L-am întrebat pe domnul profesor Dorin Pop ce părere are. M-a încurajat, spunându-mi să mă prezint la examen. Mă va sprijini să-l trec, deoarece e convins că eu nu voi rămâne învăţător şi nu voi avea neapărat nevoie de muzică. M-a ajutat, dar dânsul n-a mai lucrat la noi. A venit domnul Marius Cuteanu, care m-a înţeles şi nu m-a supărat cu nimic. Era foarte energic şi activ, a înfiinţat şi a condus vreme de mulţi ani un cor cum n-a avut niciodată şcoala o astfel de formaţie corală, dar eu am absolvit şi am plecat. La sfârşitul lui ianuarie 1958 am mai auzit o dată acel cor cântând la ritualul de înmormântare a ultimului meu diriginte, domnul Augustin Balint, profesor de ştiinţe naturale.

3. Cu muzica a fost cum a fost, dar cu desenul a fost chiar o veritabilă panoramă. În primul an când eram la şcoala normală, am făcut desenul cu domnul Nistor Moţiu. Nu i-aş fi auzit de nume! Aveam două ore pe săptămână, însă eu nu-mi pot aminti absolut nimic, ci din tot anul am rămas doar cu circul pe care l-a făcut pe seama mea într-o singură oră. A venit cu catalogul şi cu o cutie de cretă, în uşa clasei, şi ne-a anunţat să ne luăm scaunele şi să coborâm în parc în faţa şcolii de aplicaţie, că acolo vom face exerciţii de desen după natură. După ce am ajuns unde ni s-a spus, n-au trecut nici două-trei minute că a sosit şi dânsul. Ne-a dat de lucru, zicând: (…)

– Măi! Fiecare desenează ceea ce îi cuprinde vederea din locul unde stă până la clădirea şcolii de aplicaţie.

Eu şi de data asta mă aflam într-un mare neajuns, constând din situaţii sau cauze de nedepăşit:

– la şcoala unde am învăţat anterior, desenul n-a fost trecut în orar, deoarece învăţătoarea, care lucra singură cu aproape 200 de copii chemaţi la şcoală în trei-patru rânduri pe zi, nu-şi permitea, ci făcea în primul rând limba română, matematica, istoria şi geografia, lucrul manual şi educaţia fizică le executa fiecare copil acasă de cum ştia să umble şi să vorbească;

– probabil că în fondul darurilor cu care am fost împins în lumina lumii, desenul nu şi-a găsit loc, deşi ceva bun tot s-a lipit de mine, căci ochilor le plăcea să privească şi să admire frumosul, numai că bietele mele mânuri nu puteau veni cu puterea lor să-l şi creeze, deoarece nu o aveau;

– în anul şcolar anterior eu n-am fost elev al acelei clase şi şcoli, ca urmare, nu ştiam nimic din tehnicile pe care colegii mei le-au deprins sub îndrumarea domnului profesor Nistor Moţiu; eram un fel de outsider, pe care toţi profesorii îl întrebau: cine este? cum îl cheamă? de unde vine? ce vrea să se facă? etc.

După ce ne-a dat de lucru, domnul se învârtea în spatele clasei, cu catalogul subsuoară, aruncându-şi, probabil, din când în când ochii peste umerii noştri pentru a vedea ce şi cum desenăm. Aşezat chiar în spate, în cornul din stânga al locului pe care eram împrăştiaţi, neavând pe nimeni în stânga, aruncam pe furiş privirea să prind ceva de la vecinul meu din dreapta, nu era vorba să copiez, act reprobabil care nu m-a preocupat niciodată, ci doar să mă lămuresc ce ni se cere, căci pe domnul nu îndrăzneam să-l întreb. Băgând de seamă că trebuie să încerc a mă descurca cum voi putea, fără niciun sprijin, am început să privesc înainte, să-mi determin şi să-mi delimitez câmpul vizual ale cărui elemente urma să le prind şi să le reprezint în desenul meu, având grijă să păstrez un raport cât de cât concret şi explicabil între realitatea palpabilă şi „imaginea” ei, desenată de mine pe hârtie.

Pe la mijlocul orei, am simţit că domnul se află în spatele meu. S-a uitat pe fila mea de desen, şi-a ridicat de mai multe ori privirea, a făcut ceva comparaţii, m-a întrebat de una, de alta, dar eu am rămas mut. Atunci s-a supărat rău de tot. Mi-a cerut să măsor cu creionul nişte distanţe, lungimi, înălţimi şi să-i explic pe loc cum le transpun în desenul meu. Nimic nu i-am putut răspunde, de aceea am tăcut ca mortul, ceea ce, poate, l-a scos din toţi nervii. A acţionat ca un vârtej de nestăpânit: cu podul palmei drepte, mi-a împins barba în sus, s-a uitat la mutra mea cea bleagă, nervii i s-au aprins mai tare. Atunci m-a tras de „floaca bostanului”, dar nu s-a mulţumit cu atâta, ci a luat o cretă şcolară cu care m-a scris pe obraz, pe frunte, prin păr, încât curgea praful de cretă de pe mine de-l vedeai jos pe iarba verde a parcului. Asta a fost. Am tăcut şi-am răbdat, fără să-mi închipui că acea „panoramă didactică” mă va urmări vreme de ani de zile întregi, până voi absolvi şcoala, deşi actorul n-a mai lucrat niciodată în şcoala noastră.

După vreo 20 de ani, în februarie 1969, în perioada vacanţei studenţeşti, la Bucureşti a avut loc Conferinţa Naţională a Cadrelor Didactice. Eram prezent acolo, făcând parte din delegaţia judeţului Sălaj. Din Cehu Silvaniei era de faţă şi colegul de fizică Gyalai György. În holul din faţa amfiteatrului de la Facultatea de Drept, în ziua în care aşteptam să ascultăm cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu, într-o pauză am ajuns nas în nas cu actorul N. Moţiu. M-a şi l-am recunoscut. M-am făcut a nu-l băga în seamă, căci nu credeam că după 22 de ani îşi aminteşte cum a bătut un copil nevinovat. Era roşu şi gras, umflat de gras şi roşu ca drapelul partidului, avea părul prea lung, încâlcit şi flocăit. A vrut să-mi spună ceva, probabil de aceea mi-a făcut semn cu mâna. Ca să nu-l supăr, m-am dus la ale mele ca şi cum nu l-aş fi observat. Nu l-am iertat şi nu-l pot ierta, deoarece a murdărit profesia de educator, procedând ca un jandarm prost şi mândru de sine şi de puterea pe care considera că o are asupra altora. Ducă-se pe pustii!

4. În prima oră de educaţie fizică am crezut că voi păţi ca la desen. Clasa l-a primit pe domnul Gheorghe Comănaru, aşteptând în linie pe un rând, cu băieţii aşezaţi umăr la umăr după înălţime, locul meu fiind penultimul, chiar în coadă era un copil din Gădălin, Darie Feşnic, de la care am aflat că mai avea trei fraţi în clasele mai mari: Nicolae, Zaharie şi Ioan. Imediat ce responsabilul sportiv a dat raportul, profesorul a şi constatat că în clasă a mai apărut cineva. Mi-a cerut numele să mă noteze în caietul dânsului, căci nu întotdeauna aducea catalogul în sala de gimnastică, m-a întrebat unde am făcut clasa I. Am luat poziţia de drepţi şi i-am spus ceea ce le spusesem tuturor de mai multe ori: „Am dat diferenţa la Liceul Inocenţiu Micu Clain”. Probabil că vorbele îmi ieşeau din gură automat ca dintr-un aparat, timp în care, mi-au zis colegii, genele mele se mişcau într-o tremurare fără oprire, ceea ce a dat naştere unei scurte explozii de râs. Eu am roşit tot şi nu mai ştiam cum să stau, nici dacă trebuie să mai fac sau să zic ceva. Domnul profesor m-a îndemnat să-mi procur un echipament potrivit cum au toţi elevii şi să mă orientez după vecinii din jur ca să mă acomodez cât mai repede. Văzându-mă punctual, sârguincios şi ascultător m-a apreciat şi mereu m-a încurajat vreme de șapte ani de zile, când am terminat pedagogica.

5. Se înţelege de la sine că în vacanţe mă întorceam acasă, redeveneam Tinu lui Todoru Hoanchii de la Şipoţel sau din Părău şi mă comportam în toate privinţele ca înainte de a ajunge elev la Cluj. Atâta numai era noutatea că aveam chipiu, nu mă mai încălţam cu opincile şi vara nu umblam desculţ prin sat.

Pentru a merge acasă de Crăciun, căci a sosit vacanţa cu trenul din Franţa, cum îi ziceam noi, pruncimea de la ţară, în perioada decembrie 1947 – ianuarie 1948, am făcut ce-am putut şi am sclipuit şapte lei, preţul unui bilet la clasa a III-a din Cluj până în gara Tunel, cea mai apropiată staţie CFR de satul nostru. Dimineaţa, când am plecat la şcoală, mi-am anunţat gazda că de la ore voi merge direct la tren ca să ajung cu ziuă la Tunel şi să nu înnoptez undeva pe cele dealuri prăpăstioase şi pline cu tufe de spini. Când m-am apropiat de personalul cu care urma să plec, trecând prin faţa locomotivei cu aburi, o clipă mi s-a părut că-l văd pe bunicul Chertis vrând să urce în tren, dar după ce am ieşit din norul de aburi albi, nu l-am mai găsit. Am sperat că s-a suit şi la Tunel va coborî şi-l voi întâlni, însă nu ştiu ce s-a întâmplat că nu s-a dat jos la Tunel. Poate că s-a dus până la staţia Boju de unde se putea merge mai uşor direct în Forţaţi, unde locuia atunci, căci plecase de la noi şi stătea la tetea Gheorghe, cel mai în vârstă frate al mamii. Atunci eu nu ştiam nimic şi nici nu mi-a trecut prin minte să întreb acasă pe mama sau pe tata. Se întâmpla des ca pe măsură ce părinţii îmbătrâneau şi aveau nevoie de sprijin, când nu exista o decizie şi o înţelegere între urmaşi prin care să se arate şi să se ştie anume care dintre copii – fecior sau fată – rămâne în casa părintească, având obligaţia să-i îngrijească pe părinţi, şi ce avantaje anume are ca urmare a îndeplinirii sarcinilor la care s-a angajat, se întâmpla des, am zis, ca, din cauza unei stări neclare, urmaşii să încerce a-i momi pe bătrâni cu promisiuni, cerând în schimb avantaje la împărţirea pământului rămas. Bunica a murit în toamna anului 1946. Bunicul a rămas în casă cu cea mai mică dintre fiicele sale, o fată trecută de 25 de ani, dar necăsătorită încă. A stat cu ea până după ce s-a pus parastasul de un an după bunica, apoi s-a mutat la noi, un mediu familial nu tocmai potrivit, deoarece eram o familie prea numeroasă, cu venituri mici, locuinţă ca vai de lume. Poate că biata mamă, gândindu-se la noi, cei cinci copii şi la viitorul nostru ca ţărani, l-a lămurit să vină la noi, socotind că bătrânul va pune degetul şi noi vom avea mai mult pământ cu vreun jugăr şi o bucată de grădină mai mare, unde să-şi poată face casă batăr unul din cei trei feciori…

6. Hei, da’ grea mai era atunci viaţa pentru mulţi! Eu, de pildă, îmi aduc perfect aminte. În primăvara anului 1948 eram elev la Cluj de câteva luni, ceea ce pentru mine nu însemna încă nimic în afara de mărirea sarcinilor de a învăţa. Îmbrăcămintea, traiul şi toate celelalte nu s-au schimbat deloc. Deprinderile mele de prunc de la ţară de asemenea au continuat să funcţioneze. Prin aprilie 1948, când s-au zvântat cărările de la marginea oraşului, una-două mi-am dat jos păpucii şi mă preumblam desculţ pe iarbă colo către câmpul de instrucţie. Într-o după-amiază însorită şi blândă, mă pune dracul să mă duc desculţ la şcoală; nu ştiu ce căutam acolo. Când am intrat în clădire pe uşa dinspre curte, am început să simt că nu-i în regulă ceva. Simţeam o răcoare de pivniţă, care urca încet-încet de la tălpi către fluierele picioarelor şi genunchi. Am urcat un rând de scări şi am ajuns pe coridorul clasei noastre. M-am oprit puţin, căci peste tot era o linişte de mormânt; am aşteptat o ţâră lângă uşa clasei sperând să iasă careva ca să întreb nu ştiu ce, dar nu ieşea nimeni. Am mai făcut câţiva paşi până în faţa ceasului, crezând că voi găsi elevul de serviciu de acolo, dar uitasem că serviciul se făcea numai cât ţineau cursurile, după-masă pentru programul internatului suna elevul de serviciu pe internat sau pedagogul care supraveghea întreaga activitate de la orele 13, când se lua prânzul, până în dimineaţa următoare, la 7:30, când serveam dejunul. Era ora 16:55, mai erau cinci minute până la pauză. În momentul acela, şeful de meditaţie al clasei noastre, Ioan Berceanu, coboară din clasa lui cu un braţ de cărţi şi caiete şi, îndreptându-se către meditaţie, mă află în faţa uşii. Văzându-mă desculţ, se face roşu ca racul, îşi pune repede cărţile pe o fereastră deschisă şi, când eu vreau să-l salut cu: „Bună ziua, domnule elev”, după normele impuse în şcoală, dă să mă apuce de mâna dreaptă, dar eu fug spre ieşirea din spate pe unde intrasem; el se ia după mine strigând să nu mă mai vadă desculţ pe la şcoală, că nu-s ţigan, şi-mi promite că-mi rupe picioarele. Am tulit-o la fugă ca un iepure urmărit de câni şi până la gazda mea din Piaţa Mărăşti nu m-am oprit. Desculţ am mai umblat eu, că-mi plăcea foarte mult, dar numai pe acasă, încolo, gata cu libertatea pruncului, că s-a „orăşenit”.

7. Toţi bojenii care ne-am dat jos din tren la gara Tunel, îndată ce ultimul vagon a trecut prin faţa noastră şi s-a pierdut în noaptea din tunelul nr. 2, am trecut peste linii, ne-am înşirat pe cărarea către sat şi, mână, Ioane!…

Să ne oprim un pic, frate! Cred că tu îţi aminteşti înfăţişarea locului. Gara asta la care i se zice Tunel are cel mai potrivit nume, căci se află între două tunele: trenurile ies din foalele unui deal, opresc în faţa clădirii pe care scrie Gara Tunel, iese impiegatul, se uită iute în dreapta şi în stânga, se lămureşte că totul e cum cere legea, ridică paleta, îl salută pe mecanic, locomotiva fluieră, trenul o ia din loc şi una-două se pierde în burta celuilalt deal. Acest scenariu se repetă cu exactitate de prin 1875 fără nicio smintire, la toate trenurile care au program de oprire la Tunel…

Iubiţii mei cititori, eu mă opresc aci! Poate că voi reveni cândva să vă mai spun câte ceva din viaţa mea de elev la Şcoala Pedagogică de Băieţi din Cluj, petrecută cam demult, din 1947 până în 1953.