În vremuri dominate de eroi de carton, creați în serie, laolaltă cu diplomele, doctoratele și permisele auto, adevărații oameni de vocație rămân adesea invizibili. În zgomotul simulacrelor, aceștia trăiesc în tăcere sau uitare, până când faptele lor capătă formă într-o carte, pe un ecran, sau sub lumina reflectoarelor tardive.
Eroismul nu presupune întotdeauna sacrificiul suprem pe altarul unui ideal. Uneori, el înseamnă să-ți oferi, zi de zi, o parte din suflet pentru binele celorlalți. Așa a trăit Zaharia Bărdașiu, fiu al Sălajului, a cărui neobosită implicare în viața comunității a fost însoțită de înțelepciunea de a-și documenta pașii într-un jurnal, nu al rutinei zilnice, ci al unei efervescențe civice autentice. Un activism pe care generațiile de astăzi îl revendică, dar pe care el l-a practicat cu o profunzime și o dăruire ce întrec cu mult granițele organizaționale ale asociațiilor moderne.
Fragmentul de față este extras dintr-un volum aflat în pregătire, o carte menită să restituie cu generozitate imaginea unui om ce merită a fi considerat unul dintre părinții fondatori ai Zalăului contemporan. Entuziasmul cu care se angaja în proiecte comunitare, fără să urmărească beneficii materiale, a fost mereu dublat de o preocupare constantă pentru cultură: istorie, poezie, educație. Bărdașiu nu a fost doar un martor al istoriei, ci și un creator de memorie: a fixat în versuri oameni, idei, evenimente, oferind interpretări lirice ale unui timp tulbure. Și-a citit poeziile cu emoție, cu mândrie și cu un simț acut al rostului.
Cartea care urmează să apară va reda aceste multiple ipostaze ale unei personalități greu de încadrat într-o singură etichetă. Ea va scoate la lumină nu doar amintirea unui om, ci și fragmente prețioase din trecutul Sălajului și al Zalăului, repere care merită păstrate în conștiința colectivă.
15 ianuarie 1975
Orele 17, la Casa de Cultură a Sindicatelor, liceul de cultură generală a prezentat un program închinat aniversării a 125 de ani de la nașterea Luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu. Sala a fost absolut plină, dar numai de elevi. De ce n-or fi răspunzând și adulții la aceste acțiuni sociale?
Programul artistic, deși minunat, a fost sărac. A fost scoasă în evidență mai mult poezia erotică și filosofică a poetului, fiind recitate doar două poezii în care și-a manifestat dragostea pentru țară și neam. Un fragment din Scrisoarea a III-a și Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!. Muzica ce a însoțit recitările, pe bandă, a fost uneori prea stridentă, iar alteori de-abia s-a auzit în sală. S-ar fi putut pregăti altfel această manifestare culturală, primind două-trei grupuri de elevi care să cânte pe două voci melodiile atât de minunate care să însoțească versurile recitate. Tovarășul profesor Pop de la liceul teoretic și-a încropit un program așa și-așa, pentru ca Zalăul să nu lipsească de la această manifestare românească închinată celui mai mare poet al neamului. Mult prea puțin pentru nevoile spirituale ale locuitorilor orașului și mulți prea puțini au fost cei care ar fi trebuit sau ar fi dorit să vină pentru a vedea și auzi „Scripturile” de aur ale iubitorului de limbă românească, începătorul poeziei noastre chiar din sufletul neamului românesc.
Un „Luceafăr” pe care l-am pierdut, care încă luminează, dar pe prea puțini. Vorba poetului, unde ești tu, Țepeș Doamne…
Aportul Comitetului de Cultură, și cu această ocazie, mi se pare că a fost cât se poate de meschin, pentru că, în afară de afișul de la Casa de Cultură a Sindicatelor, nu a mai existat nici un alt afiș în tot orașul care să anunțe această manifestare închinată lui Eminescu.
În ceea ce privește aniversarea a 500 de ani a biruinței de la Podul Înalt/Vaslui a lui Ștefan cel Mare, Comitetul de Cultură a tăcut ca porcu-n cucuruz, de parcă Ștefan n-ar fi fost de-ai noștri. Avem sau nu avem cultură la Zalău? Știm sau nu știm să ne cinstim străbunii? Și cum? Mi-e silă când scriu aceste rânduri și când văd atâta lipsă de respect față de înaintași. Încălziți-vă scaunele, bravi oameni de cultură sălăjeană, să nu răciți la funduri, dar s-ar putea ca odată și-odată aceste scaune să ardă sub voi.
17 ianuarie 1975
Discuții cu Grațian Mărcuș cu privire la punerea la punct a Clubului Presei din Zalău. Material care urmează să-i fie trimis tov. Piticu.
Trimis corespondență la Flacăra cu privire la Drumul lui Traian, cu propuneri.
Răspuns la scrisoarea lui badea Ghe. Fodoreanu de la Cluj.
Am fost invitat la sesiunea Consiliului Popular al orașului Zalău, unde am ridicat câteva probleme, printre care și pe cea culturală. Propunerile au fost lăsate în scris la secretariat. Cu această ocazie am fost ales membru în Comisia de judecată pentru litigii de muncă.
19 ianuarie 1975
Împreună cu Grațian, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Zalău. Grațian a vorbit în ciclul Legendele Meseșului despre drumul lui Mihai Viteazul prin Sălaj, despre tabăra de la Zalău și despre Poarta Meseșană. Eu am citit poeziile Eminescu și Inimile bat la fel. Din cei aproape 400 de tineri așteptați, abia 120 ne-au învrednicit cu prezența lor. Se pare că tineretul, în general, nu iubește cultura și parcă nu dorește să fie „deranjat”. Și totuși, chiar și acești 120 cred că vor împărtăși și altora această plăcere de a asculta lucruri pe care nu le știu și că vor savura în viitor altfel versurile pe care am considerat de cuviință să le recit, atât pentru cultura lor generală, cât și pentru trezirea dragostei față de poezie, în special.
Nu știu în ce măsură voi reuși, dar cred că este nevoie de multă răbdare și perseverență. De altfel, tov. Elekeș, locțiitor al directorului Casei de Cultură, ne-a poftit și pentru duminicile viitoare, în care i-am propus lui Grațian să vorbească despre Cetatea Porolissum și însemnătatea sa pentru Imperiul Roman aci, în nord-vestul Transilvaniei, lângă Poarta Meseșană. Deci, încă o baricadă trecută, încă un pas către inimile tineretului din Zalău.
20 ianuarie 1975
S-a deschis, fără fast, cantina de ajutor social pentru pensionarii cu pensii mici din orașul Zalău și pentru cei care n-au asigurată existența, neavând aparținători. În prima zi s-a servit masa pentru 52 de persoane. Li s-au asigurat celor doritori sufertașe în care să-și ducă mâncarea la domiciliu. Deocamdată, fiind la început, nu s-a servit carne; de altfel, încă nici bucătăreasă șefă nu este. În serviciul acestei unități, care depinde de prevederile sociale, responsabil fiind tov. Chiș, sunt angajate trei persoane. Se simte necesitatea asigurării localului cu un dulap frigorific și un ventilator pentru evacuarea aburilor.
21 ianuarie 1975
La Consiliul Popular al orașului Zalău am ascultat pe bandă de magnetofon ceea ce am vorbit în ziua de 18 a acestei luni, cu ocazia acelei sesiuni. Curios este faptul că nu mi-am recunoscut vocea.
Am aflat întâmplător că populația orașului Zalău se apropie de 25.000 de locuitori, din care abia o treime sunt maghiari. Este un câștig substanțial, care va scoate orașul în viitorul apropiat din circul în care s-a menținut, cu o populație majoritar maghiară. Este un început bun care, în viitorul apropiat, cred că se va îmbunătăți, pentru ca acest oraș să intre în circuitul economic național cu o populație, în majoritatea ei, de români și sălăjeni.
Am bătut la mașină la primărie un material către primarul orașului, privitor la o aniversare a evenimentelor din 2-4 februarie 1600 (375 de ani) și la normele și generozitatea marelui voievod Mihai Viteazul față de orașul Zalău.
Am încercat a-l atrage la ideea mea și a lui Grațian pe tovarășul Varga de la primăria orașului Zalău, de a se acorda muzeului din Supurul de Sus (din județul Satu Mare) numele lui Ion Ardeleanu Senior. Tot cu această ocazie am discutat posibilitatea ca, luându-se legătura cu primarul orașului Carei, despre care zice că-i este prieten, să se poată duce la bun sfârșit ideea de a se amplasa pe clădirea fostului Institut al Piariștilor din Carei două plăci comemorative: una în cinstea lui Simion Bărnuțiu, fost elev al acelui Institut, și cealaltă în memoria lui Ioan Buteanu, căpitan în oastea lui Avram Iancu, care, de asemenea, a trecut prin acel institut. Promisiuni există, să vedem care vor fi demersurile și rezultatele. În același context, cred că ar trebui să reluăm Acțiunea Șincai, pentru a se amplasa pe clădirea actuală a primăriei zălăuane o inscripție comemorativă.
23 ianuarie 1975
Am trimis prin Mircea scrisoare către tov. Piticu, în legătură cu înființarea în Zalău a Clubului Presei. Cred că voi întâmpina aceeași rezistență, de neîndeplinire.
Tot azi am discutat la primărie cu tov. Mészáros în legătură cu propunerile făcute pentru a i se atribui unei piețe sau unei străzi din Zalău numele lui Mihai Viteazul. De asemenea, ar urma să se amplaseze un însemn în memoria eliberării Zalăului la 17 octombrie 1944, în sectorul Gării.
Am asistat la Casa de Cultură a orașului la un simpozion închinat zilei de 24 ianuarie 1859. Această zi, care reprezintă începutul nostru ca stat unitar, este privită ca ceva îndepărtat și fără importanță; nici drapelele naționale nu au fost arborate și nici nu s-a organizat vreo ceremonie cu caracter mai amplu. Cei 30-40 de tineri prezenți, cei mai mulți dintre ei provenind de la liceul industrial, au ascultat două conferințe referitoare la evenimentul Unirii, una susținută de prof. Garoafa Moldovan, iar cealaltă de către profesorul de istorie Grigore Pop. Conferința profesorului Grigore Pop a fost prea academică și departe de înțelegerea copiilor în vârstă de 15-16 ani. Spre surprinderea noastră, a mea și a lui Grațian Mărcuș, nu s-a pomenit nimic despre sălăjeanul Simion Bărnuțiu, care a fost martor al Unirii la Iași, ba chiar, potrivit unor surse, sfetnic al lui Alexandru Ioan Cuza. Nu s-a recitat nici o poezie și, ce este mai grav, după mine, nu s-a cântat la final Hora Unirii și nici nu s-a prins nimeni în horă… Se pare că începem să ștergem din memorie mărețele evenimente ale neamului nostru. Poate că n-ar fi fost rău, măcar în treacăt, să se fi amintit și de prima unire a Țărilor Române, toate trei, făcută de Mihai la 1 noiembrie 1600, la Alba Iulia. Dar se vede treaba că aceasta este păstrată pentru evenimentele ce vor avea loc în mai sau în noiembrie.
Să mai așteptăm. Poate ne trezim.
