„Oratoria este o luptă cu sabia de fier în mână, nu un joc de floretă”, spune Cicero în De Oratore (6, 17). La fel de adevărat este că nu poți mâna o herghelie de cai prin sufrageria cu cristaluri. Ambele metafore nu spun decât că destinele pot fi schimbate cu argumente potrivite pentru fiecare situație în parte.
Mai mult decât o dezbatere, care presupune cel mult o confruntare de idei, nu întotdeauna contrare, dar măcar adiacente, pledoaria este un discurs elaborat cu armele oratoriei, care susține o cauză din punctul în care o normă legală sau morală a fost încălcată. Delictul poate fi scuzat sau acuzat printr-o pledoarie, cu argumente logice, legale și emoționale, iar acest exercițiu face mereu loc unei contrapledoarii, ce are nevoie de alte calități, printre care ar fi sintetizarea ideilor emise anterior și contrazicerea lor cu ajutorul improvizației. Seamănă mult cu felul în care, în unele zone, la nunți, se striga la găină. O femeie își pregătea versurile ironice, declamate pe ritm, iar cealaltă trebuia să fie capabilă să improvizeze replici potrivite, cu care să răspundă atacurilor. În același fel, sunt gata să primesc replici potrivite pledoariilor cu care îmi voi încerca talentul oratoric, în măsura în care acesta există. Și cum anul începe, din punctul meu de vedere, cu Ziua Culturii Naționale, îmi voi ascuți sabia argumentației pornind de la acest aspect sensibil al existenței noastre.
Pledoarie pentru omenie
„Atenție, următoarele informații vă pot afecta emoțional!”
Onorată instanță, cu acest avertisment începe difuzarea unei știri legate de moartea sau suferința prin care a trecut cineva. Ni se spune asta, de parcă în rest am fi înconjurați numai de ceea ce ne face plăcere. Mă întreb cum ar trebui să arate viața de zi cu zi, ca să nu ne afecteze emoțional. De fapt, ce se înțelege prin afectare emoțională, și cum ar putea ca un lucru să ne afecteze doar la nivel fizic sau mental și să nu fie transferat în zona emoțională?
Lucrurile neplăcute ne întâmpină din zori și ne conduc de-a lungul zilei până după apus, dar ce mai rămâne din spiritul uman dacă eliminăm tot ceea ce ne afectează emoțional? Emoțiile sunt școala continuă la care e educat spiritul, avem nevoie de emoții, ne hrănim din ele, muncim cu ele, facem apel la emoții de fiecare dată când vrem să fim convingători. Emoțiile sunt marii noștri maeștri, alături de logică, de raționamente și nicidecum ceva de care ar trebui să fugim, să ne temem, să le ocolim și să fim protejați, ca nu cumva să dăm față în față cu realitatea.
Artele, cele mai rafinate manifestări ale spiritului uman, au diverse materii prime, dar un singur scop: emoția ce trezește în om adevăratul chip al fiecăruia. Râdem sau plângem cu personajele, alegem măcar unul cu care ținem, cu altul ne identificăm și soarta lor ne produce emoții. O melodie care ne amintește de un moment va repeta acea emoție de câte ori o auzim. Și din reacțiile pe care le avem, putem învăța cine suntem. De cele mai multe ori adevărul deranjează, dar avem nevoie să știm cum suntem cu adevărat, altfel vom fi reduși la o identitate strict numerică. Un CNP, un număr de cont, o parolă, un punct GPS cu latitudine și longitudine mereu consemnată, dar lipsit de atitudine, acceptând fără crâcnire orice este impus din exterior, fără vreo reacție, obedient ca o piatră de caldarâm.
Suferințele și artele sunt oglinzile în care ne putem privi ca să aflăm cine suntem. Dacă suferințele sunt greu de evitat, cărțile, artele vizuale, muzica, teatrul, dansul, filmul ne fac aproape același serviciu. O linie melodică, un tablou, un dans lucrează direct cu fibrele sufletului, le ating, ca pe niște corzi și ele vibrează.
Literatura, teatrul, filmul lucrează altfel. Aici cuvintele și destinele personajelor sunt cele care acționează asupra noastră. În loc să suferim noi, ne emoționează suferința lor. Pentru o vreme, ne lepădăm de viața noastră și o împrumutăm pe a lor. Facem astfel minunate călătorii în timp.
Poate că suntem săraci, dar preț de o carte
putem fi ceea ce dorim
Învățăm din experiențele personajelor cum să luptăm pentru dorințele noastre și cât ține povestea, suntem viteji, curajoși, victorioși, cu case frumoase, cu mesele pline de bunătăți, sănătoși, fericiți, cu prieteni devotați și sinceri alături, cu părinți, cu bunici, cu frați și surori, suntem iubiți și iubim. Purtați de întâmplările din cărți călătorim, vedem ținuturi, orașe, muzee, străbatem străzile celor mai atractive localități ori cărările singuratice.
Aș mai spune ceva. Un argument în plus pentru lectură este acela că emoția nu îți este sugerată în mod explicit, ești lăsat să îți deschizi sufletul singur, să descoperi ce îți spune ție și numai ție. La teatru, la filme, reacțiile sunt sugerate de muzică, de decor, de reacția celorlalte personaje. Îi vezi că plâng, că sunt speriați, că sunt fericiți, că râd, că sunt visători. De obicei, autorul urmărește una-două perspective, dar nu le poate intui pe cele ale cititorilor. Mi s-a întâmplat să citesc un roman de cinci ori, la vârste diferite și de fiecare dată, dincolo de firul narativ principal, să găsesc valențe noi, care să-mi dea impresia, nu că aș citi pentru prima dată cartea, ci că autorul ar fi putut interveni asupra cărții. Asta se întâmplă pentru că de-a lungul acelor ani, când eu am reluat lectura, alte emoții au lucrat asupra mea, alte informații am acumulat, alte experiențe.
Fizic, fiecare celulă din mine a murit. Dar ele mor pe rând, încât schimbarea de elemente se face treptat, de mai multe ori, ca a muncitorilor dintr-o fabrică. Ei lucrează în schimburi, unii se pensionează, unii sunt concediați, alții demisionează, alții au accidente de muncă, iar ei sunt înlocuiți. În ansamblul mare al fabricii, nu se întâmplă nimic, câtă vreme muncitorii se înlocuiesc ritmic unii pe alții și munca merge mai departe. Dar la nivel micro se întâmplă drame.
Jurnalistul Horațiu Rădulescu povestea la un moment dat o întâmplare petrecută în acea zi în spitalul unde lucra soția sa. O fetiță accidentată luptase pentru viața ei, iar după moarte, din ochii ei începuseră să curgă lacrimi. Era povestea nemaiîntâlnită în acel spital, spusă cu talent, din care nu ai cum să nu ieși atins și transformat sufletește. Sunt multe lucruri al căror martor nu putem fi, dar arta unui om înzestrat aduce faptul extraordinar în fața ochilor noștri.
Avem nevoie de astfel de trăiri. Emoțiile prin care trecem sunt combustibilul ce ne întreține activitatea. În lipsa lor, suntem spectatorii unei comedii ai cărei autori folosesc râsete înregistrate, deoarece noi nu mai știm care sunt poantele. În lipsa emoțiilor nu suntem decât niște ciudați, care nu știu să muncească în echipă, să formeze un cuplu, să trăiască în comunitate. Dacă îi lăsăm mereu pe alții să ne spună ce să simțim, dacă nu ne antrenăm soldații din armata afectului, ne vom trezi că în loc de suflet avem un fel de plastilină cu care se joacă alții, punând-o în forme pe care nu noi le alegem.
Muzica live e unică pentru că ai acces direct la emoție, la energia muzicianului. Întâlnirea cu un scriitor e identică. Îți dă ocazia să te conectezi la cuvintele lui, fără să mai ai interfața paginii, a ecranului. Cărțile sunt niște pâlnii prin care vin spre noi cuvintele limbii în care citim. Ele sunt soldații cu care ducem o parte din bătăliile vieții. Un interviu cere cuvinte, o negociere, o declarație de dragoste, o cerere, o reclamație, un scenariu, un cântec, un joc, tot ce se întâmplă între oameni înseamnă cuvinte și acțiuni, contabilizate la final în registrul afectiv. Unii muncesc fizic, alții cu mintea. Dar cum poți mobila o inteligență fără camionul de cuvinte cu care te încarci de-a lungul vieții? Tu ce ai în camionul tău?
Onorată instanță, de-a lungul vieții acumulăm experiențe, e ca o ascensiune montană. Dar nimeni nu rămâne în vârf. Cum cobori? Cu alte cuvinte, ce îți rămâne după ce ai terminat educația, jumătate din ascensiunea ta? Trăiești, muncești și cuvintele din vocabular sunt frânghiile, pioletul și centurile de siguranță care te țin pe munte și, mai apoi, te ajută să cobori, atunci când capacitatea fizică și intelectuală nu te mai ține pe culmi.
Cu ce rămâi la final? Cum comunici când, profesional, alții știu și pot mai mult și mai bine ca tine? Dacă nu ai destule cuvinte în camionul tău, iar el pierde marfa pe drum, rămâi cu noțiunile de bază legate de hrană, de dureri, de locuire și nu mai poți spune ce simți și ce ai nevoie? Ca să pierzi ceva, întâi trebuie să ai.
Fără cuvinte din lecturi, fără emoții din artă, fără partea subtilă a vieții, cine mai suntem? Fugind de informațiile care ne pot afecta emoțional, vom afla prea târziu că fugim de noi înșine.
+ There are no comments
Add yours