Alice Valeria Micu, Pledoarie pentru viitor

Onorată instanță, care vă datorați abilitatea de a citi, a înțelege, a tălmăci legile scrise și nescrise prin inteligența cultivată, exersată și educată, prin muncă, permiteți-mi să vin în fața dumneavoastră, pledând cauza generației următoare.

Copiii se nasc, mai nou, nu când le vine sorocul, ci atunci când decide mama, în funcție de cine știe ce preferințe. Fără să-și mai pună întrebări, părinții îl fericesc cu un contract social, cu un cod numeric personal, iar între acest copil și un vițel dintr-o fermă, care este înregistrat, conform normativelor, nu este mare diferență. Și asta nu pentru că părinții n-ar vrea binele copilului, ci pentru că, orbiți de nenumărate detalii, artificii de luat ochii, se pierde din vedere chiar esența, și nu mai vedem minunea nașterii, de mulțimea dantelelor. Între timp, pentru societate, copilul devine un număr în evidențe, iar apologeții noii ordini mondiale antiumane calculează poluarea pe care o aduce lumii acel copil. Apoi, de dragul concediului, al mașinii noi ori din incapacitatea de a se racorda la ritmul societății, instruirea și educarea copilului este lăsată exclusiv în sarcina instituțiilor de învățământ. Mă gândesc cu tristețe la tații care lucrează în construcții, aici ori pe șantierele lumii, care pleacă în zori, înainte ca micuții să se trezească și ajung mult după ce ei sunt deja în brațele somnului. Tați de duminică, ce-și văd copiii o dată pe săptămână. Iertați-mi nostalgia, dar unde sunt zilele în care copiii săreau în spinare taților?

Iau un singur fir posibil al scenariului. Copilul crescut cu iubire și devotament ajunge printr-o minune sau chiar pentru că cineva din apropierea lui i-a deschis ochii, elev la o bună instituție de învățământ, pregătindu-se să muncească în agricultură ori în industrie, înțelegând că e nevoie de forță de muncă bine pregătită. Poate a citit bine Evanghelia lucrării, și urmează modelul Hristic. El, Fiul lui Dumnezeu a lucrat cu propriile sale mâini, munca lui, adevărată muncă fizică, i-a ocupat cea mai mare parte a vieții pe acest pământ și a intrat astfel în lucrarea mântuirii omului și a lumii. Mi-aș pune cu certitudine viitorul în mâinile unui asemenea tânăr, dar se găsește mereu câte unul, inspirat de propriile interese, care, după gestionări mai mult sau mai puțin frauduloase, nu se sfiește să proiecteze distrugerea unui liceu cu tradiție, capabil să ducă la performanțe în agricultură, de exemplu.

Există o demnitate a muncii, care a fost introdusă în însuși misterul vindecării acestei lumi. Creștin sau nu, practicant sau doar teoretician al mântuirii, nu poți să nu recunoști că societatea ar fi infinit mai bună și planeta mai locuibilă dacă omenirea s-ar ghida mai mult după ceea ce spune fiecare religie în zona ei de influență. Că tocmai diluarea granițelor religioase și erodarea tradiției creștine a Europei este unul din vectorii distructivi a ceea ce era, la un moment dat, planul nostru de viitor, este o altă rușinoasă și tristă poveste. Mi-a rămas obsesiv în minte un refren: „Viața noastră unde e? Viața noastră ce-ați făcut cu ea?”

Ne vindem forța de muncă pe doi bani. Cu salarii de lumea a treia și cu prețuri de Europa Occidentală, suntem gata să acordăm votul nostru orbește, în acest exercițiu electoral ce configurează viitorul. Succesul e fragil. Nu e greu de obținut. Uneori îl confundăm cu un banal concurs de împrejurări. Dar când ne este smuls din mâini fără niciun motiv, fără grija că ne-ar răni, avem datoria de a lupta să-l recuperăm. Și atunci învățăm să spunem NU. Ne trebuie curaj să înșfăcăm ceea ce ne-a fost furat cu răutate, cu invidie, cu ticăloșie, premeditat sau inconștient. Dar numai cu acel curaj ne vom simți liberi și stăpâni pe viețile noastre. Și, cu timpul, antrenându-ne puterea de a ne opune răului, vom învăța să rezistăm, vom învăța puterea lui NU.

Să exersăm, așadar, zilnic să ne apărăm succesul, realizările, avutul, libertatea, familia, viața. Sunt sigură că putem face asta, pentru că, în fiecare zi, cineva ne învață într-un fel sau altul, cum să o facem. Exemple sunt la tot pasul, dar ține de noi să le urmăm pe cele potrivite. Poate că mai importantă dintre toate e azi puterea lui NU. Să spui NU îngrădirii libertății. Să spui NU hoției. Să spui NU indiferenței față de ce este în jurul tău. Să spui NU tentațiilor care-ți vor fura viața. Să spui NU compromisurilor. Să spui NU atunci când cei puși să te servească fac lucruri împotriva ta. Să spui NU și să-ți faci datoria acolo unde ești.

Etalonul nostru nu poate fi trecutul, așa ar trebui să ne mulțumim cu orice e mai mult decât înainte de 1989. Etalonul nostru trebuie să fie randamentul unei administrații, grija ei reală pentru comunitate. Și așa cum un părinte nu-și laudă copilul când minte, când fură, când nu învață, când nu-și face patul sau ordine și curat în cameră, la fel, o comunitate nu-și poate lăuda administrația indiferent ce se întâmplă. Comportamentul unui copil este și rodul educației noastre, în vreme ce acțiunile unei administrații sunt doar consecința votului nostru. Dacă un primar, un președinte pot fi schimbați, cu copiii poți doar să perseverezi în dragoste și educație. Dar de ce n-am cere unor aleși să facă mai bine pentru noi? Sunt ei intangibili, doar pentru că unii au interese directe, profitând de pe urma prezenței unor anumiți la butoanele bugetelor?

Sigur că orașele arată altfel decât acum 20 de ani. Sigur că sunt multe lucruri bune. Dar și copiii sunt diferiți față de acum 20 de ani. Și copiii fac multe lucruri bune. Dar ia să facă o prostie cât casa, îi mai lăudăm? Suntem aproape de ei, încercăm să-i ajutăm, și mai ales, veghem că acele greșeli să nu se mai repete. De ce să nu facem asta și în comunitate? Nu e comunitatea familia cea mare?

Partidele care de peste 30 de ani se joacă de-a statul au dovedit ca nu au capacitatea de a face bine această țară. Încet, din contaminarea constantă s-au ridicat alte partide, ce dau putere otrăvii care încearcă să ucidă lent fărâmele de suflet românesc de care ei se rușinează.

Am avut o țară. Am avut pământuri de cultivat, animale de crescut, fabrici în care se muncea. Casele erau pline de glasuri de copii jucându-se, de adulți în putere, de bătrâni cu înțelepciune. Știm cum era trecutul, dar viitorul îl putem desena noi.