Alice Valeria Micu, Pledoarie pentru respect

Onorată instanță, respectele mele!

Aprecierea, stima și considerația, ba chiar admirația intră în noțiunea de respect. Toate acestea n-ar putea fi activate, dacă n-am avea un set de referințe, o grilă. Cine merită acest exercițiu din partea mea? Sunt sigură că fiecare și-a pus la un moment dat întrebarea, mai ales că în sinea sa și-a dorit ca respectul să fie reciproc, respectul fiind un fel de iubire platonică, asemănător cu ceea ce rămâne, în cazul fericit, după ce îndrăgostirea se topește. Poate că nu include și sacrificiul de sine pentru confortul celuilalt, ignorarea temporară a propriilor nevoi, atunci când obiectul iubirii se află în starea de căutare, chiar imposibilitate de a obține singur și te pui deoparte din inocență și curată generozitate de a-l face pe celălalt fericit. Dar, cu siguranță este sincronizat cu un ideal, cu un model pe care îl căutăm, îl construim sau îl îmbrățișăm în pas cu moda ori dintr-o febră a celebrităților.

Respectul admirativ poate fi masca unei spaime de a nu greși față de acea persoană, a fricii de pedeapsă. Unora le e frică de părinții care pun presiune pentru obținerea unor rezultate, altora le e frică de șefi, de concediere, de cel care s-a dovedit a fi mai puternic și cu mai multe resurse de impunere a voinței. Din dorința de a rămâne într-un anumit grup, individul slab își disimulează frica de a-și pierde poziția ori chiar frica de moarte într-un soi de admirație pioasă, ce nu are nimic de-a face cu respectul și pe care o vedem, de exemplu, la politicianul de rând față de președintele de partid. Cei care au avut ocazia de a vedea o pagină dintr-un dosar al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității au avut parte de mostre ridicole și grețoase ale unor delatori, ce raportau o glumă, furtul a trei știuleți de porumb, primirea unui buchet de flori drept mită sau visul de a emigra. În plus, e imposibil ca la locul de muncă al fiecăruia să nu existe pupincuristul, cel mereu pregătit să înlăture o viitoare scamă de pe reverul șefului, să lingă o picătură de noroi, zvârlită din reflexul de demnitate al unuia ce preferă poziția verticală a conștiinței.

Respectul genuin vine din intersecția unor repere de moralitate, rezultat al unor decizii recurente, din identificarea noastră cu confruntarea dualității dintre bine și rău. La urma urmelor, lupta se duce în noi, cu fiecare zi suntem puși în fața unor alegeri și dualitatea dintre bine și rău ne conduce până la decizia finală. Conștient sau din instinct, asumat sau sperând că nu vom fi prinși, alegem adesea să facem nu ceea ce ne spune conștiința că e bine, ci ceea ce în circumstanța respectivă ne oferă cel mai mare beneficiu. Resorturile conștiinței sunt acționate de educație, de locul credinței în viața fiecăruia, de raportarea la divinitate, de felul în care înțelegem că alegerea binelui ne plasează într-o ipostază a realității divine, căci de fiecare dată când întoarcem spatele răului, contribuim la amplificarea acelei frumuseți dumnezeiești a binelui. E un bine comun, unul abstract, dar ușor de perceput atunci când deciziile altora ne afectează. Și nu vorbesc aici de un concurs, în urma căruia unul s-a dovedit a fi mai bun, iar ceilalți nu vor avea acces la premiu, la locul de muncă, la beneficiul pentru care s-au întrecut. Am în vedere acea faptă asumată conștient și deliberat, îndreptată împotriva unuia sau mai multora, cu scopul de a le produce suferință.

Și atunci apare întrebarea: unde e granița dintre bine și rău, când este ea traversată? Ei bine, onorată instanță a celor care ajungem în fața acestei dileme, cred că nu se reduce totul la a nu face rău, căci lipsa unor fapte reprobabile nu te plasează automat în tabăra celor buni. Păcatul omisiunii e la fel de cumplit, chiar dacă sângele nu ajunge direct pe mâinile noastre.

Suntem răi din clipa în care, în fața unei nedreptăți, a unei violențe, a îngrădirii libertății, alegem să nu facem nimic. Suntem răi când nu acționăm în apărarea celui slab, a victimei. Nu există neutralitate între bine și rău, griul etic este imposibil. Atunci când moralitatea, atât de siluită în ultima vreme sub pretextul plăcerii individuale, nu mai slujește prezervării binelui comun, haosul generat în lipsa reperelor este slujitorul unui singur stăpân din împărăția răului.

Sigur că avem defecte, imperfecțiunea este cea care dă farmec vieții, ne inspiră să privim spre exemplele de reușită, din care avem mereu de învățat, să mergem înainte, să ne perfecționăm, să urmărim izbânda, însă trebuie să facem recurs la morală, căci de lumea pe care o construim cu fiecare faptă depinde lumea în care vor trăi copiii noștri. Pentru părinți poate fi o investiție egoistă în destinul copiilor, pentru cei care au decis sau au fost în imposibilitatea de a lăsa urmași, e o chestiune de opțiune personală, dar există mereu copiii fraților, ai prietenilor sau cei adoptați pentru care merită să-ți croiești viața după repere morale, dacă nu ai în tine acel impuls interior de a face bine dezinteresat.

Îmi amintesc de felul în care salutul era o formă de respect, adresat nu din cutumă, ci din recunoașterea calităților celuilalt. Felul în care niște țărani bătrâni, cu fețele brăzdate de smerenie și de mulțimea amintirilor își descopereau capetele, prinzând în mâinile lor noduroase pălăriile atunci când intrau în biserică, în casa cuiva sau bătrânii aceia din oraș, care-și scoteau pălăria și plecau capul cu deferență salutând, mi-au rămas în memoria afectivă ca niște repere pe care le mai văd cu ochii minții sau în filmări vechi, oricum, aparțin trecutului. Le-aș spune sărutmâna, tuturor bătrânilor pe care i-am întâlnit în viața mea și pe lângă care am trecut fără să-mi dau seama că erau, cei mai mulți, performeri ai bunului simț, ai respectului și ai demnității. Un sărutmâna, așa cum salutam în copilărie, noi, cei din localitățile mărunte ale patriei, pe toți adulții, indiferent că era vecinul din bloc, femeia de serviciu de la școală sau prietenii părinților, vânzătoarea de la cofetărie sau necunoscutul pe care-l întrebam cât e ceasul. Un sărutmâna pentru toți cei care au sădit în mine spiritul dreptății și al adevărului, căutarea neîncetată a libertății, puterea opiniei care să mă scoată din pasivitatea și neutralitatea lui nu e problema mea.

„Să reduci omenirea la o dimensiune ușor de manevrat” așa cum spunea, la un moment dat personajul feminin jucat de Meryl Streep în filmul Hoțul de orhidee se face pas cu pas, cu fiecare clipă de pasivitate, cu fiecare om care alege să nu reacționeze, care se mulțumește să privească dintr-o unică perspectivă, cea dictată de ingineriile sociale, de reclamele recidivante, ce conduc un comportament ovin, de campaniile redundante, în care, apăsând pedala fricii de boală, de durere, de moarte, ești gata să cedezi fără crâcnire, ba chiar fericit, teritorii din sufletul tău, până când ajungi cu copii, cu casă, cu câini, cu trecut, cu spaime haotice și absurde, să calci triumfal pe virtualul cadavru al aproapelui tău, să-i pui o botniță, crezând că poți supraviețui de unul singur minciunii generalizate.

Nu există salvare individuală. Suntem ființe sociale și tot ce face unul se repercutează asupra celor din jur sau chiar precum efectul fluturelui din Madagascar, ce poate produce în altă parte a lumii un uragan cu bătaia aripilor sale, lipsa de acțiune poate determina o catastrofă pentru viitorul umanității. Acesta e motivul pentru care am pledat azi pentru respect, căci în el stă sămânța unui pas ce ar putea face diferența pentru noi și pentru alții între viață și moarte, între bucurie și remușcări, între speranță și disperare.