Alice Valeria Micu, Pledoarie finală

Dumneavoastră, celor care v-ați oprit de-a lungul acestui an asupra rândurilor adunate sub cupola pledoariilor, vă aduc în față câteva concluzii, sfârșitul anului fiind tocmai bun pentru o privire, cântărind evenimente, decizii, intersecții ratate, opțiuni inspirate, îndoieli.

Am încercat să păstrez un echilibru și să nu cad în capcana miturilor compensative, căci fiecare perioadă istorică, dincolo de perspectiva de analiză, își are propriile puncte slabe, defecte care o îndepărtează de o utopică vârstă de aur. Nici cu eroul providențial nu stăm mai bine. De fiecare dată când unul se putea califica pentru acest titlu la nivel istoric sau doar al comunității locale, era cuprins de febra puterii, trăda sau era trădat, așa că nouă ne rămâne să ne facem eroi mici, de tinichea, pentru a putea crede că există lideri, că nu suntem singurii dispuși la sacrificii pentru un ideal. Cât despre mitul omului nou, ar fi multe de spus, dar nu sunt atât de optimistă, încât să cred că ar putea scăpa de magia virtualului, nici naivă, încât să iau de bune aberațiile woke ale progresismului extremist. M-am ferit astfel de căderea în păcatele unor utopii regresive ori prospective, încercând să croiesc o imagine personală despre lumea de azi, privind cu câtă luciditate dispun spre câteva coordonate.

E dificil să acceptăm că, dincolo de a fi o noțiune tot mai abstractă, binele nu este un dar pe care să-l așteptăm cuminți sub bradul de Crăciun, nu ne este adus ca ofrandă, nu este bine mirositor ca tămâia, e mai prețios decât aurul și devine o mască dedesubtul căreia se ascund suferința și moartea. Cum să acceptăm că multe lucruri, pe care le credeam adevărate, sunt jocuri de imagine, minciuni călduțe, menite să ne distragă atenția de la „clipa cea repede ce ni s-a dat”, de la scenariile în care acceptăm să fim figuranți, în timp ce mereu alții sunt protagoniști, pe banii noștri, pe viața noastră? Cât ne costă să deschidem ochii, să azvârlim orgoliul și cu inima curată să privim adevărul în față? Să stăm strâmb, dacă e nevoie, dar să judecăm drept. Să renunțăm la soluțiile comode, să nu mai fim ieftini la făină, înțelegând că suntem toți roade ale acelorași boabe de grâu, sădite de aceeași mână. Nu știm prețui miezul bun și prea ușor acceptăm să-l dăm pe aparențe înșelătoare, încât rămânem cu niște biete coji, și acelea uscate.

Povestea de Crăciun vorbește nu doar despre nașterea unui prunc, în fața căruia se aduc aur, tămâie și smirnă, ci și despre uciderea altor prunci, de teama că adevărul ar putea ieși la suprafață, că straturile cu care era învelit vor cădea mai lesne decât scutecele de pe trupul nou-născutului. Este lupta eternă dintre bine și rău. Dacă binele este mai greu de dibuit, fiind adesea confundat cu naivitatea, inconștiența, inocența, generozitatea, altruismul, este nevoie ca imagini ale răului să fie aduse în atenție, pentru a putea fi identificate și tratate ca atare.

Am asistat în ultimele decenii la efortul unora de a șlefui marginile tăioase ale acestor imagini, pentru a le integra în imaginea vieții cotidiene. Că n-ar fi chiar atât de grav, că nici n-ar fi tocmai de condamnat, de vreme ce tot mai mulți îmbrățișează o astfel de stare, că nici nu e o decădere, iar îndepărtarea de la principiul creator e chiar igienic. Mai mult, este înlăturată imaginea simbolică a răului pe care copiii erau învățați să o identifice, fraternizând cu elementele ce luptă împotriva sa. Asta se întâmpla cu fiecare basm, în care acțiunile violente ale personajelor ce se înfruntau până dincolo de moarte uneori, erau văzute cu funcția lor simbolică. Nu-mi amintesc să fi auzit de vreun traumatizat al basmelor, așa cum pretind azi pedagogii lumii noi. Sub acest pretext, basmele suferă amputări și în numele corectitudinii politice, rămânând simple exerciții de comunicare.

Cu cât manipulăm reprezentarea răului și îl minimalizăm în percepțiile noastre, în chipurile pe care i le atribuim, cu atât suntem mai slabi, căci pregătim generații care cresc cu convingerea că răul e ceva neglijabil, mărunt, controlabil. Astfel, scade capacitatea de a-i identifica semnele, aprobând contaminarea, găsind scuze, justificări și, în cele din urmă, acceptând răul, căci nu va mai fi perceput la dimensiunea și gravitatea esenței sale, ci după reprezentările recurente.

Există răul? În lipsa lui ce mai e binele? După mii de ani de când oamenii și-au pus aceste întrebări suntem mai departe ca oricând de răspunsuri. Ne păcălim unii pe alții cu jumătăți, adevăruri parțiale, care nasc tot minciuni, chiar dacă sunt împachetate în aparențe acceptabile. Jumătăți de adevăruri, călare pe jumătăți de minciuni, învăluite în jumătăți de compromisuri, aprobate cu jumătate de gură, acceptate cu jumătate de creier, recunoscute așa cum sunt cu jumătate de suflet. Atât am ajuns, jumătăți de oameni, mândri de parțialitatea lor, incapabili să fie centrul propriilor vieți.

Cu inima și conștiința curate, să fim oameni întregi! La mulți ani!