Adus la un statut derizoriu de cei ce slujesc întunericul sufletelor și al minții, omul devine tot mai inutil pe planeta pe care singur a stăpânit-o, s-a războit pentru teritorii cât vedea cu privirea, cât să străbată zile de-a rândul sau cât să-și hrănească nevasta, copilul, câinele și calul. Frumoasa creație de o esență cu piscurile semețe ale munților, cu zborul acvilei, cu răzvrătirea valurilor și generozitatea brazdei, se vede amenințată de chiar semenii săi aparenți. Căci nu poți fi cu adevărat om, și să ridici brațul împotriva fratelui tău, și nici nu poți face din război un ritm pentru defilări intelectuale. Ești doar o coajă, un costum de carne fără suflet, fără sâmburele acela unic, făcând diferența între creație și neant, ceea ce, în matematică sunt numerele negative, o eternă datorie, cu dobânzi exponențiale, revendicate de cămătarii noii lumi.
Umanitatea nu este doar suma indivizilor care o compun, ci și felul în care aceștia aleg să trăiască împreună. A fi om înseamnă a construi, a ocroti, a învăța din trecut și a face loc viitorului. Însă, în prezent, cei ce ar trebui să protejeze umanitatea o tratează ca pe o resursă exploatabilă, un câmp de luptă pe care se testează arme, ideologii și experimente sociale. Delictul împotriva umanității este noua crimă perfectă: se comite la vedere, în numele binelui, iar vinovații poartă măști de salvatori.
Există un paradox evident: în loc să ne bucurăm de progresele tehnologice, care ar trebui să ne aducă siguranță și confort, vedem cum se cheltuie sume astronomice pentru a produce distrugere. Industria de armament funcționează la capacitate maximă, în timp ce minele sunt închise și fabricile dărâmate. Se vorbește despre securitate, dar granițele sunt mai fragile ca niciodată. Națiunile sunt atrase într-un șir de conflicte nesfârșite, fără să-și fi exprimat în mod cinstit și real voința. Umanitatea a ajuns ca un bou legat de roata morii: muncește până la epuizare, cu promisiunea unui confort al vieții, dar se mișcă în cerc.
Războiul într-o lume în care victimele trebuie să-și aplaude călăii
Istoria abundă în exemple de războaie inventate, de conflicte orchestrate din umbră. Nu mai e vorba doar de lupte pentru teritorii sau resurse, ci de un mecanism de control, de o industrie care trebuie să-și vândă produsele. Războiul modern nu mai are învingători, doar victime. E o minciună care ucide pe credit, plătită de cei mulți cu viețile lor și încasată de câțiva privilegiați.
Nu doar războiul e instrumentul prin care umanitatea e atacată. Educația este golită de sens, astfel încât generațiile viitoare să nu mai poată gândi critic. Agricultura este distrusă sistematic sub pretextul sustenabilității, forțând populațiile să accepte alimente artificiale și substanțe toxice. Se încurajează dependența, nu independența. Suntem martorii unui nou tip de sclavie, în care lanțurile sunt invizibile, dar la fel de eficiente. Iar cel mai grav este că victimele sunt convinse să își aplaude călăii, să vadă în cei care le distrug viața niște binefăcători. Cum libertatea nu e doar lipsa lanțurilor, ci greutatea alegerilor pe care le porți singur, clasica prăpastie între generații capătă acum proporții colosale, căci nu mai e vorba de apărat mentalități cutumiare, mode sau un mod de viață, ci viața însăși. Generațiile digitale sunt atât de imersate în această lume iluzorie, încât nu realizează pericolul de nisipuri mișcătoare pe care îl reprezintă renunțarea la tot mai multe elemente ale vieții reale, palpabile, în favoarea unor pretinse facilități, care nu fac decât să sigileze capcana de diamant care i-a orbit. Păpușarii noii lumi, prin succesiunea de lideri obedienți, au golit vistieriile statelor, și cum n-a rămas mare lucru de furat, dar foamea lor de câștiguri prin care să se instrumenteze reducerea drastică a populației mondiale e tot mai mare, și-au pus ochii pe depozitele bancare ale celor care au reușit să producă mai mult decât consumă. În schimb, li se promit monede digitale, simboluri infinit mai golite de consistență decât a fost introducerea banilor în tranzacțiile comerciale. Care mai este prețul unei zile de viață? Vor măsura în ani-întuneric existența umană cu ceva mai puțin demonstrabil decât sentimentele, decât zeii, decât undele electromagnetice, decât anii-lumină.
Criza inventată, cea mai profitabilă industrie
De fiecare dată când pacea prinde rădăcini, o nouă amenințare „inevitabilă” apare la orizont. Dacă nu e un război, e o criză climatică. Dacă nu e vortexul polar, e economia. Dacă nu e economia, e o nouă amenințare sanitară. Omenirea este ținută într-o stare de panică permanentă, precum un pacient căruia i se tot schimbă diagnosticul, dar nu i se dă niciodată voie să se însănătoșească. Însă adevărul nu ține cont de dorințele nimănui, stă acolo unde l-a pus realitatea, și ține de noi să avem tăria de a recunoaște că ne-am lăsat seduși de mirajele unei vieți cât mai lipsite de efort, acceptând cu entuziasm invadarea propriei intimități în numele protecției, că am cedat teritorii din însăși ființa noastră, crezând în momelile viu colorate ale meleagurilor îndepărtate, crezând cu tărie că marele covrig al vieții își are aluatul în străinătate, iar în România au rămas doar spațiile goale. Marea și amara glumă este că în același timp aplaudam străinii care veneau să se stabilească la noi tocmai pentru acele locuri goale de otrava înșelătoare a vieții contemporane, unde spiritul corporatist, mecanicismul azi digitalizat, au luat locul tihnei patriarhale și atât de umane, pe care o mai găsim risipită prin satele depopulate ale României ori acolo unde instinctul arhaic de supraviețuire a fost mai puternic, prin educație și respect față de părinți, rezistând ispitelor lumii moderne, grăbite și superficiale, care e tot mai ieftină la făină și mai scumpă la tărâțe.
Delictul de umanitate, crimă fără pedeapsă
În fața acestor realități, orice încercare de a gândi critic devine un delict. Să spui adevărul e o formă de revoltă. Să constați un fapt și să-ți exprimi părerea, deschizând ochii altora e corupere a gândirii. Să refuzi manipularea e un act de răzvrătire. Omenirea e prinsă într-o capcană: cei care distrug viața pe pământ pozează în salvatori, iar cei care trag un semnal de alarmă sunt tratați ca inamici ai progresului. Delictul de umanitate nu e doar distrugerea omului, ci și interzicerea adevărului despre această distrugere. Mai este separarea tot mai vizibilă a celor mulți pe grupuri de interese: unii speră să mai ciupească ceva din cotloanele tot mai vizibile ale experimentelor sociale, prelungind starea de privilegiați și poziția de lideri de opinie, construite cu mult orgoliu și puțină conștiință; alții vor cu disperare să aparțină unui grup și iluzia de progres în gândire îi face să-i aplaude pe cei dintâi, deși consecințele ultimei pseudo-crize sanitare sunt reale și se numără în vieți pierdute, în sănătate șubrezită. Spaima de a-și revizui gândurile, lipsa unor idei proprii și incomoditatea de a recunoaște că s-au lăsat prostiți îi face să persiste în alegerile făcute, cu toate îndoielile ce-i încolțesc uneori. Ar mai fi, poate, ferocitatea cu care se duc dialogurile, mai ales în mediile de socializare, devenite adevărate arene de gladiatori în care se varsă urmele umanității din vajnicii combatanți.
Calendarul electoral al lumii nu se mai ocupă doar de amplasarea unor lideri în punctele strategice, ci chiar de consolidarea unei rețele antiumane. Nimic din planurile lor de guvernare nu are la bază măsuri reale pentru această umanitate atât de mințită, jucată la ruleta mondială de mâini pătate cu sânge.
Nicio sentință nu repară complet o nedreptate – doar o oprește pe următoarea, asta dacă nu se pune la cale un recurs menit să răstoarne ordinea firească. Dar cine să mai judece faptele celor ce și-au asigurat o rețea fidelă de slugi grăbite să calce pe victimele calde ale crimelor înfăptuite în numele unui pretins interes major, mereu mai grav și mai urgent decât însăși existența noastră? Cu multă nonșalanță și cu un dispreț suveran suntem anunțați că în viitorul grăbit să se înfăptuiască, nu va mai fi nevoie nici de muncitori, nici de inventatori, nici de artiști, totul va fi realizat tehnologic și digital. Numai un naiv ar crede că în lipsa vânzării forței de muncă, devenite inutilă, omul ar duce o existență comodă, scăpat acum de greutatea de a-și câștiga amara pâine și ar compune poezii, melodii și rețete noi de prăjituri în ciripit de păsărele și tors de pisici. Sărmanul om patibular va fi nevoit să aplaude minunatele realizări ale științei și tehnicii digitalizate, eventual să-și facă autocritica pentru pornirile-i naturale, detestabile, pentru slăbiciunile firii și imperfecțiunile existenței sale nedemne de societatea mirobolantă a celor aleși. Nu putem spera într-o schimbare de ultim moment, căci cârma acestora e fixată după alte reguli în care nu intră omenirea măruntă și insignifiantă. Azimutul e chiar înspre ea, sărmana, credula creație.
Chiar dacă moartea nu e sfârșitul existenței, ci doar ultima surpriză a vieții, nu moartea noastră e subiectul acestui capitol al confruntării dintre om și sistemul politic, deformat din matca sa de păzitor al echilibrului mondial și legiuitor, ci șansa copiilor noștri la o existență demnă. Noi știm de la străbuni cum să-ți sacrifici viața pentru țară și neam, dar cu istoria trucată, cu noțiunile de patrie și neam golite și etichetate ideologic ca extremiste, copiii, florile ultimelor iubiri ale oamenilor, nici nu vor ști ce le-a fost furat și vor accepta misiunea ignobilă de ființe de companie.
Dacă umanitatea este condamnată pentru propria existență, cine o mai poate apăra? Nu instituțiile, nu organizațiile, nu aceleași structuri care creează probleme pentru a-și justifica existența, care aprind războaie acolo unde e pace și prosperitate. Singura speranță rămâne conștiința individuală. Omul care înțelege. Omul care nu uită. Omul care spune „nu” înainte ca acest cuvânt să fie interzis.
