Există momente în istoria unei societăți când adevărul devine atât de incomod, încât trebuie izgonit din agora, când sinceritatea nu mai este o virtute, ci o abatere. Când a gândi cu voce tare e o formă de rătăcire. Trăim un asemenea moment. În lumea de azi, a fi sincer este un gest politic, un risc social și, din ce în ce mai des, un delict moral. Niciodată în istoria recentă, după 1989, România nu a fost mai polarizată. Nu pentru că oamenii nu ar mai putea gândi, ci pentru că li se cere să nu o facă. Să adere. Să tacă. Să susțină, chiar și împotriva propriei conștiințe. Cei care gândesc liber și îndrăznesc să își spună opinia sunt cei mai loviți, nu direct de către liderii autoproclamați, ci de semenii lor, lipsiți de privilegii, dar înarmați cu o agresivitate ideologică feroce.
Sinceritatea, acea lumină brută a sufletului, a devenit suspectă. Nu mai este permisă decât dacă se încadrează în contururile unui discurs omologat. Dacă te abați, dacă îți exprimi opțiunea în afara perimetrului ideologic admis, devii periculos. Gândirea liberă, exprimată public, a devenit un act de provocare. Nu doar liderii sau structurile de putere reacționează agresiv la sinceritate, ci oamenii de rând care s-au îmbrăcat cu armura docilității. Nu mai trăim vremurile în care o opinie contrară năștea dialog. Trăim vremuri în care o opinie contrară provoacă linșaj.
Instituțiile și administrațiile funcționează și azi nu doar prin regulamente, ci prin control ideologic. Liderii își păstrează privilegiile și pozițiile, cerând loialitate nu față de valori, ci față de un curent. Se cer tăcere și conformare. Orice gând exprimat în afara tiparului devine trădare. Se reproșează regimurilor vechi cenzura, dar cea actuală este doar mai sofisticată: fără dosare, dar cu blocaje sociale; fără arestări în masă, cel puțin deocamdată, dar cu marginalizare; fără interdicții oficiale, dar cu tăceri obligatorii. Mai trist este că acest climat de suprimare a sincerității nu e întreținut doar de putere, ci și de masele obediente, agresive cu cei care gândesc altfel. „Albinele care au miere în gură, au ace în coadă” spune un vechi proverb românesc. Într-o lume a aparențelor dulci, adevărul a devenit înțepător.
Sub dictatura conformismului s-a instituit colapsul dialogului printr-un nou tip de cenzură, una insidioasă, dar la fel de eficientă precum cea a regimurilor totalitare de odinioară. Nu mai ai voie să te îndoiești, să întrebi, să interpretezi diferit. Lideri ai instituțiilor, administratori, manageri, profesori, jurnaliști, cu toții sunt împinși sau convinși să se alinieze unui discurs unic, iar cei care ies din coloană sunt izolați, sancționați, stigmatizați. Dacă în trecut puterea reprima opiniile disidente cu forța, astăzi o face prin rușinare publică, marginalizare socială și ostracizare economică.
Sinceritatea, dovadă de umanitate
Dar ce este sinceritatea, dacă nu expresia cea mai pură a umanității noastre? Sinceritatea nu este o simplă enunțare a faptelor, ea este puntea dintre interiorul nostru și lume. E curajul de a ne arăta așa cum suntem, fără machiaj, fără scuturi, fără lozinci. Să fii sincer nu înseamnă doar să spui ce gândești, ci să îți asumi cine ești, cu tot ce implică asta: vulnerabilitate, fragilitate, demnitate.
În lumea animală, sinceritatea este regula. Nicio fiară nu minte când atacă, niciun lup nu zâmbește când e gata să sfâșie. Animalul trăiește în concordanță deplină cu natura lui. Omul, însă, a devenit singura ființă care își trădează propriul adevăr pentru a supraviețui în convenții. Iar în numele acestei supraviețuiri sociale, omul învață să tacă, să se prefacă, să-și anuleze vocea.
„Ochiul inimii nu înșală” spune un alt proverb. Dar câți mai privesc cu el? Câți mai au curajul să-și înfrunte conștiința? Sinceritatea este limbajul celor vii. Minciuna aparține celor care au renunțat la ei înșiși pentru a fi tolerați de o lume bolnavă. Sinceritatea e gestul de a spune „sunt” chiar și atunci când ceilalți vor să te desființeze cu un singur „nu ești ca noi”. Libertatea de opinie a fost răstălmăcită. Nu mai înseamnă dreptul fiecăruia de a gândi liber, ci dreptul unora de a impune ce trebuie să gândească ceilalți. Cine se abate, plătește. Cine iubește altfel, crede altfel, votează altfel, devine vinovat. Nu de fapte, ci de opțiuni. Parcă asta reproșam comunismului. E o ipostază actualizată a comunismului cu față umană, propus de Iliescu? Mai mult ca sigur.
„Adevărul e o flacără ce luminează în ceață fără a o risipi” afirmă înțelepciunea popoarelor, dar chiar și așa, este singura lumină care mai rămâne aprinsă când totul în jur se prăbușește.
Sinceritatea a fost întotdeauna o ruptură, între individ și mulțime, între conștiință și convenție. Ea e cea care a despărțit mereu masele de martiri, gloata de spiritele libere, sclavii de cei eliberați prin gând. După 1989, România a cunoscut multe forme de libertate. Dar niciodată opinia n-a fost mai controlată prin emoție, prin rușinare, prin izolare. Cât de liberi mai suntem și cât de dispuși la onestitate absolută?
Societatea pare să fi împrumutat silogismele gândirii totalitare, le-a învelit în ambalaje democratice și pseudo-morale. Nu mai e suficient să nu fii de acord, trebuie să fii „pentru”, altfel ești „împotrivă”, iar dacă ești „împotrivă”, înseamnă că ești neapărat „cu dușmanul”, alternativa a fost suprimată. Gândirea binară a devenit armă de constrângere socială. Sinceritatea nu mai este o trăsătură de caracter, ci o provocare. O vină. Un atac la trib. Cine nu repetă sloganul e suspect. Cine ezită e vândut. Cine întreabă e deja trădător. Adevărul personal nu mai are voie să existe dacă deranjează dogma colectivă.
Sub pretextul coeziunii și al „binelui comun”, societatea aplică azi presiuni psihologice și morale cu aceeași tenacitate cu care Partidul Comunist impunea „unanimitatea” în trecut. Culmea ironiei? Cei care astăzi condamnă sinceritatea, ca opțiune diferită, sunt adesea aceia care, ieri, condamnau exact acest tip de uniformizare. Practicile sunt aceleași, doar steagul s-a schimbat. Aplauze în picioare, scandări furtunoase. Reflexele sunt identice: control prin rușinare publică, intimidare prin etichetare, izolare prin demonizare. Apostrofările nu vin doar de la liderii de opinie autoproclamați, ci, tot mai frecvent, de la oamenii de rând care își doresc să aparțină unui grup cu orice preț, fără să beneficieze de protecția și avantajele celor cocoțați ciocoiește. Sunt mai zeloși decât liderii în a impune conformarea, de parcă ar vrea să dovedească apartenența prin intoleranță. Îmi amintește de zelul micilor torționari din pușcăriile comuniste, de gardienii târând de picioare pe scări trupul mort al unui deținut, și sunetul țestei lovind de fiecare treaptă, așa cum au descris scena supraviețuitorii. Din mărturii poți reconstitui o scenă sinestezică.
Zeloșii se ofensează nu pentru că li s-ar fi făcut un rău, ci pentru că altcineva are curajul să gândească liber. Se simt trădați nu pentru că ar fi fost păcăliți, ci pentru că cineva refuză să preia minciuna de-a gata. Astfel, sinceritatea nu mai este doar un act de demnitate, a devenit o infracțiune ideologică. Nu e doar greșeală, e un păcat capital. De neiertat. Și, pentru această vină, se cere căință publică, retractare umilitoare și reintegrare condiționată. În orchestra publică a linșajului moral, cei mai zgomotoși și mai demni de milă sunt cei mici, cei lipsiți de miză reală, dar însetați de apartenență și de o formă ieftină de putere. Ei nu stabilesc regulile jocului, dar le aplică cu înverșunare. Nu gândesc, dar repetă. Nu decid, dar execută. Sunt cei care se implică cu și mai multă agresivitate în suprimarea celor care gândesc diferit. Nu pentru că ar înțelege ce apără, nu pentru că au capacitatea de a vedea dimensiunea reală a situației, ci pentru că nu-și pot permite să fie asociați cu cei care incomodează sistemul. Sunt cozile de topor ale epocii noastre, instrumente ieftine în mâinile unei ideologii scumpe.
Ipocrizia lor este și mai stridentă atunci când, după ce participă activ la decapitarea simbolică a unui „vinovat”, își amorțesc conștiința crezând că partea metalică a toporului – conducerea, presa, liderii – e cea cu adevărat vinovată. Uită convenabil că fără coadă, un topor nu poate tăia. Că fără ei, niciun aparat de suprimare nu ar funcționa. Că pasivitatea sau zelul slugarnic sunt forme de complicitate. Și, ca orice unealtă fără gândire, își justifică implicarea prin argumentul clasic: „Am fost forțat”. Dar adevărul e că rareori sunt forțați, mai des, sunt dornici. Dornici să dovedească apartenența, să-și păstreze confortul, să evite marginalizarea. Și pentru acest privilegiu minim, sunt dispuși să verse sânge simbolic, să arunce cuvinte grele, să participe la campanii de rușinare publică împotriva celor care aleg să fie sinceri. Ei nu sunt judecătorii, dar sunt călăii din rândul gloatei. Nu țin securea, dar sunt mânerul ei. Iar istoria nu iartă o coadă de topor mai mult decât iartă fierul tăios.
Ani de contradicții, când iubirea e sindrom medical, patriotismul e extremism, iar libertatea e suspectă, încât sinceritatea devine poate cea mai mare formă de rezistență. Nu te face infailibil, dar te face viu. Nu îți garantează succesul, dar îți păstrează demnitatea. Căci „Adevărul nu se îneacă în apă și nici nu arde în foc”, ca să revin la înțelepciunea bazată pe gândirea critică.
Nimeni nu poate anula, cu adevărat, un om sincer. Îl poate hăitui, îl poate înjosi, dar nu-l poate frânge. Pentru că sinceritatea nu vine din voința de a convinge, ci din nevoia de a fi. Și atâta timp cât mai există oameni care aleg adevărul, chiar și cu voce tremurândă, umanitatea nu este pierdută.
Nu e ușor să fii sincer astăzi. Dar e singura cale de a nu deveni o fantomă printre oameni. Sinceritatea este o alegere pe care o facem nu pentru aplauze, ci pentru a putea dormi cu fruntea curată. Și poate că lumea nu va fi salvată de sinceritate, dar cu siguranță nu va fi salvată fără ea.
