Libertatea, un termen atât de adânc gravat în lexicul aspirației umane, este în mod paradoxal unul dintre idealurile cele mai încălcate din societatea modernă. Este un cuvânt șoptit în revoluții, mâzgălit pe pereți și țesut în discursurile reformatorilor. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, prezența sa se simte adesea mai puțin ca un triumf și mai mult ca un miraj. De-a lungul istoriei, lumea a depus mărturie despre frumusețea profundă a libertății, așa cum este definită de figuri precum Jean-Jacques Rousseau, care a declarat: „Omul se naște liber și peste tot este în lanțuri”. Cu toate acestea, aceeași lume a văzut și erodarea necruțătoare a acestui principiu, adesea mascat sub masca progresului, securității sau unității. Delictul de libertate nu este doar o metaforă, ci un act de violență sistematic și continuu împotriva libertăților individuale și colective.
Libertatea, precum iubirea, nu se manifestă în declarații mărețe, ci în viața de zi cu zi a oamenilor prin dreptul la disidență, de a visa, de a exista neînghețat de lanțuri invizibile, și nici nu se primește cadou. Ea se obține prin atitudini, fapte concrete, renunțarea la privilegii și comoditate. Ești tu și celălalt deopotrivă. Libertatea se smulge ca un copil din flăcări și se îngrijește zi de zi. Mai ales și mai presus, nu se lasă nesupravegheată, la îndemâna unora care, pentru propriul interes, din meschinătatea acelora puțini, dar agresivi, duc existențe de bacterii, ce nu-și pot desfășura viața în afara unui organism-gazdă. Căci aceștia au prostul obicei de a se face stăpâni acolo unde, prin natura funcției (precum a speciei sus-menționate) ei ar trebui să fie doar niște slujbași. Însă realitatea ne-a demonstrat că un slujbaș, un ostaș, își întoarce uneori armele, mușcând adânc, adesea cu os cu tot, mâna care l-a hrănit.
Libertatea are mii de chipuri, e ca un puls imperceptibil, dacă nu îl cauți, și a cărui lipsă o simți mai puternic abia în absența lui. Peste tot în lume, dar parcă mai grav în România, sub strânsoarea globalizantă a Uniunii Europene, libertatea nu este furată cu un zgomot puternic de lanțuri, ci diluată, picătură cu picătură, în tăcere, ca o transfuzie dusă până la epuizare. Guvernele vorbesc despre siguranță, progres și unitate, dar acțiunile lor răspund adesea unui adevăr insidios: sunt arhitecții unei închideri aurite, a unei erodări a autonomiei interne mascată în guvernare.
Claustrofobia nu e doar țipătul sufletului tăcut
Dacă libertatea este capacitatea de a exista, a acționa fără opreliști, până la marginea libertății altuia, în limitele etice, morale și de credință, în primul rând, apoi în cele legale, derivate din primele și atâta vreme cât nu vin în contradicție cu etica, morala și credințele tale, o formă acută a nevoii de libertate este claustrofobia. Ea este mai mult decât o teamă de spații închise; este răzvrătirea primordială a corpului împotriva constrângerilor invizibile. O persoană care gâfâie după aer într-o cameră încuiată oglindește respirația colectivă a societății, tânjind după libertăți refuzate. Pereții care se închid, fie că sunt fizici sau metaforici, devin o reprezentare tangibilă a ceea ce înseamnă a nu avea acces la spațiul din jur.
În contextul libertății, claustrofobia devine o metaforă viscerală. Este lațul din ce în ce mai strâns al camerelor de supraveghere așezate la fiecare colț, coridoarele labirintice ale birocrației care prind cetățenii într-un ciclu de dependență și reglementările nesfârșite care sufocă inițiativa individuală. Transpirația care se formează pe pielea unui claustrofob nu se naște numai din frică, ci mai ales din dorința profundă a corpului de a fi liber, de a scăpa, de a alerga către orizontul unde se află posibilitatea. Claustrofobia este răzvrătirea sufletului împotriva domesticirii sale forțate.
În România, valul în creștere al controlului de stat este resimțit ca o claustrofobie a spiritului. Protestatarii strânși pe străzi simt asta; jurnaliștii, aceia puțini, rămași pe baricade, o simt în timp ce greutatea cenzurii nerostite le apasă degetele pe tastatura care pe unii i-a costat locul de muncă, familia, viața. Libertatea, redusă la un concept pe hârtie, devine o ironie sufocantă pentru cei care cunosc adevărata ei esență, izvorâtă și manifestată în mișcare, în alegere, în exprimare fără margini.
Moștenirea comunismului servește ca o reamintire clară a cât de ușor poate fi stinsă libertatea. La câteva decenii după căderea Cortinei de Fier, ecourile autoritarismului persistă, acoperite în limbajul modernizării și reformei. Tendința guvernelor noastre de a ocoli principiile constituționale în favoarea oportunității reflectă o tendință globală tulburătoare. Ordonanțele de urgență, programele de supraveghere ample și restricțiile privind exprimarea liberă sunt justificate ca rele necesare, dar ele smulg însăși fundamentul libertății.
A fi liber nu este nimic, a deveni liber este totul, ne învăța Hegel, iar cuvintele sale constituie un îndemn al spiritului pentru a parcurge cea mai importantă călătorie, cea către adevărata libertate. Guvernele din întreaga lume au perfecționat arta de a distribui libertăți simbolice și gratuități mincinoase în timp ce strâng lanțurile invizibile. România nu face excepție, cu talentul politicienilor de a interpreta drepturile democratice care adesea dezvăluie un curent subteran de suprimare. Legile sunt adoptate în numele progresului, dar consecințele lor neintenționate sau poate intenționate, limitează activitățile economice reale, educația, cultura, patrimoniul imaterial, nuanțele sufletului românesc, acelea hulite de susținătorii sloganului „Vrem o țară ca afară!”.
Lanțurile cele mai grele și care nu pot fi îndepărtate nici cu ciocanul, nici cu flexul, ci cu tăria de caracter, cu voința și cu sacrificiul de sine, sunt legile strâmbe și încălcarea în mod voit, repetat și intenționat a Constituției și voinței poporului. Dacă naivitatea în formă continuată se numește prostie, nu vă mai întreb cum se numește infracțiunea repetată, căci despre asta este vorba și Codul penal are cuvântul pentru aceasta: recidivă. Dar ea poate fi numită ca atare numai după recunoașterea faptelor ca infracțiuni și exprimarea unui prim verdict. În lipsa lor, totul e un strigăt în pustiu, care se aude prin lume, dar nu la București. Nici la Bruxelles.
La nivel global, spectrul puterii centralizate devine mai insidios. Sub pretenția de a aborda crize – fie ele pandemii, terorism sau schimbări climatice – guvernele adoptă politici care acordă prioritate controlului asupra libertății. Dreptul de a protesta, de a aduna, chiar și de a-și exprima disidența, este văzut din ce în ce mai mult ca un privilegiu, mai degrabă decât un drept inalienabil.
Uniunea Europeană, considerată la modul oficial un far al guvernării moderne, a devenit, de asemenea, un paradox al idealurilor sale fondatoare. Suveranitatea, acel vechi bastion al libertății, este acum negociată în camerele liniștite ale Bruxelles-ului, fără acordul celor pe care îi afectează. Politicile menite să armonizeze economiile și culturile, în schimb, aplatizează unicitatea fiecărui neam, lăsând cetățenii să se întrebe: este aceasta libertate sau doar o închisoare bine decorată?
Crime tăcute
Dacă până și iubirea este reglementată de așteptările societății, și regulile, cutumele, morala celor mulți e zdrobită de mofturile unora, puțini, dar guralivi și agresivi, nu ne mai miră că libertatea suferă sub greutatea reglementărilor care par benigne, dar erodează capacitatea de a trăi cu adevărat liber. Luați în considerare supravegherea digitală: o umbră omniprezentă în viața fiecărui cetățean. Guvernele și corporațiile lucrează mână în mână pentru a urmări, monitoriza și prezice comportamentul, totul în numele securității și al confortului. Iar asta nu mai e demult o teorie a conspirației și doar profitorii sistemului, lipitorile sudate la sursa financiară a corupției și colegiul gospodinelor, orbite de media mainstream, mai neagă evidența.
România, dornică de a se alinia modelelor occidentale, a îmbrățișat aceste măsuri cu entuziasm. Dar, făcând acest lucru, nu a reușit să întrebe cine plătește costul. Luați în considerare alianța în creștere cu giganții digitali internaționali. Parteneriatul promite progres tehnologic, dar fiecare aplicație descărcată, fiecare document scanat și fiecare conversație înregistrată ne apropie mai mult de o societate în care libertatea este redefinită de termeni și condiții pe care nimeni nu le citește. Fiecare încălcare a datelor, fiecare program de supraveghere, strânge lațul claustrofobiei, făcând libertatea să se simtă mai puțin ca un drept inerent și mai mult ca un privilegiu trecător.
Politicile centralizate ale Uniunii Europene nu reușesc adesea să se adapteze la realitățile trăite ale diverșilor săi membri. Fermierii din România, de exemplu, sunt nevoiți să respecte standardele agricole care ignoră secole de practici locale, adaptate solului și condițiilor climatice, soiurilor autohtone și nevoilor reale. Făcând acest lucru, ei nu își pierd doar mijloacele de existență, ci își pierd moștenirea, o pierdere tăcută, dar profundă a libertății.
Și mai îngrijorătoare este gestionarea de către UE a crizelor precum migrația și sănătatea publică. Măsurile pretins concepute pentru a menține ordinea – cum ar fi cotele, permisele de sănătate digitale obligatorii sau sancțiunile pentru nerespectare – vin adesea în detrimentul libertăților individuale și naționale. În aceste momente, libertatea nu moare în luptă; este înăbușită de straturi de birocrație.
Jean-Paul Sartre scria odată: „Libertatea este ceea ce faci cu ceea ce ți s-a făcut”. Privită astfel, libertatea transcende definițiile sale teoretice și devine un act viu, care inspiră și respiră. Strigătul după libertate începe în șoaptă. Este artistul al cărui penel se clatină sub cenzură, stiloul șovăitor al unui scriitor prins între datoria morală și cea socială, între gândire și supraviețuire, studentul ale cărui proteste sunt reduse la tăcere de autoritate, muncitorul ale cărui drepturi sunt erodate de corporatismul necontrolat. Este antreprenorul sufocat de o fiscalitate exagerată, omul obișnuit, educat, pregătit, cu experiență de muncă, aptitudini, dar fără pile, fără veri și nași acolo unde trebuie. Este cel care vede, aude, înțelege ce se întâmplă în jurul său, în țară și în lume, dar părerea sa nu contează. Femeia abuzată, care își crește singură copilul, întrebând când vor fi virate alocațiile, copilul crescut cu bunicii, în dorul de părinții plecați să câștige bani și experiență în străinătate, dar și copilul crescut cu părinții pe alte meleaguri, care nu mai vrea să învețe românește pentru ca să se asigure că nu va apuca să ajungă în România. Este vârstnicul care tremură în așteptarea pensiei întârziate, bolnavul care nu are acces la tratament, muribundul fără minima asistență. E mortul al cărui mormânt o ia la vale, cu deal cu tot. Aceste încălcări liniștite sunt crimele libertății: nu dramatice, ci devastatoare în acumularea lor.
E greu dar nu imposibil să învățăm cum să fim gardieni ai propriei autonomii, vigilenți împotriva oricărei politici sau tratate care încalcă dreptul de a trăi liber, în dreptate și adevăr. Libertatea nu este un dar transmis de la conducători; este un drept din naștere care trebuie revendicat și apărat, în fiecare zi. Poate că e cel mai important perete pe care îl putem construi, bucată cu bucată, vis cu vis, cu nădejde, cu gândul la copii, la viitor, cu conștiința trează într-un prezent activ și cu recunoștință pentru sacrificiile celor care în trecut au pus carne, sânge și spirit în fiecare luptă pentru ea, libertatea, forma supremă de răzvrătire a spiritului împotriva domesticirii sale forțate.
+ There are no comments
Add yours