În fiecare an, Zalăul are parte de un concert de muzică sacră la Catedrala Episcopală Înălțarea Domnului, susținut de o artistă lirică, soprana Camelia Țârlea, membră a corului Badisches Staatstheater din Karlsruhe, Germania.
Alice Valeria Micu: Cum ați ajuns să fiți adoptată de Zalău?
Camelia Țârlea: Venirea mea la Zalău poartă numele lui Ciprian Ghiurco. Cu el am fost colegă la Cluj, la Academia de Muzică. Soțul meu, Florin Țârlea, este zălăuan, iar casa noastră din Zalău e arondată parohiei Sfânta Vineri. Noi suntem plecați de peste douăzeci de ani, din păcate, dar venim în fiecare an acasă. Toată vara suntem în România, și de câte ori suntem la Zalău și participăm la Sfânta Liturghie, Ciprian Ghiurco ne primește cu brațele deschise, eu cânt solo, iar soțul meu la flaut. Cert este că dacă nu era Ciprian, nu știu dacă aș fi fost cunoscută la Zalău.
M-am cunoscut cu soțul meu la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, unde am fost colegi, el la flaut, eu la Muzicologie, cu modul secundar flaut, așa că întâlnirea noastră a fost în sala de studiu. Soțul meu era coleg cu Ciprian Ghiurco, erau prieteni, iar prietenia lor, în care am intrat și eu, a dăinuit peste timp și peste spații.
Eu sunt din Maramureș, vin de la Baia Mare, unde am terminat Liceul de Muzică, iar copilăria mea a fost la Borșa. Am plecat în Germania, unde am absolvit cursurile de canto clasic la Conservator, iar din 2011 sunt angajata corului Badisches Staatstheater Karlsruhe.
Rep.: Este frumos acolo?
Camelia Țârlea: Este frumos, dar nu este acasă. Însă meseria e extraordinară, e ceea ce mă ține acolo. Spun că nu este acasă, pentru că nu e felul de a trăi, nu e duhul societății, noi suntem spirit latin, ei sunt cu totul altfel, familia ne este aici. Chiar și viața muzicală este alta.
Rep.: Când spuneți acasă, care este primul loc care vă vine în minte?
Camelia Țârlea: E Borșa, e Zalăul și, nu în ultimul rând, muzica românească, fiindcă eu, acolo, cânt în altă limbă. Eu sunt acasă în limba română.
Rep.: Într-o perioadă când sunt la modă etichetele cu –isme și a fi patriot este considerat antieuropenism, și în orice caz, perimat, cum se vede asta din perspectiva cuiva care locuiește și lucrează în specialitate departe de țară de atâția ani?
Camelia Țârlea: Așa este. Cei care pun astfel de etichete nu știu ce înseamnă să fii acolo și nici nu apreciază ce au în țară. Spun de fiecare dată asta, chiar și în cadrul concertelor susținute în biserică: bucurați-vă că sunteți acasă. Nicăieri nu veți găsi perfecțiunea, fericirea completă. A fi acasă, acolo unde îți sunt rădăcinile, îți aduce un echilibru care nu poate fi comparat cu 1000 de euro în plus. Noi nu am mers acolo ca să rămânem, așa s-au legat lucrurile, poate de la Dumnezeu, dar eu am mers în Germania ca să studiez și să mă întorc în țară. Între timp, viața ne-a adus și alte lucruri, am născut doi copii, am reușit să intru în corul operei din Karlsruhe, care e un loc prețios, fiind la o instituție de stat, nu la îndemâna oricui, mai ales unui străin. Neașteptat, dar acolo nu mă simt străină. În lumea muzicală nu pot spune că m-aș fi lovit de discriminări, căci e o lume cosmopolită, obișnuită cu schimburi și contracte cu artiști din întreaga lume. Pe de altă parte, am vorbit cu mulți români din străinătate despre România și erau dezamăgiți, îndurerați de ce se întâmplă în țară, fapt care i-a determinat să plece. Noi facem parte din categoria celor care își simt rădăcinile, care își prețuiesc familia, credința, adică suntem dintre cei sensibili, față de alți români mai pragmatici. Noi am plecat ca să avem parte de experiența artistică internațională. Nu ne-a fost tocmai greu în țară, dar am observat cu amărăciune că nu răzbeam doar cu valoarea artistică. Acolo am reușit, bazați doar pe calitățile profesionale, artistice, ca străini, și am obținut ceva ce nu aș fi dobândit în România, decât, poate, printr-o minune. Mă gândeam că dacă mă voi întoarce cu ceva în plus, îmi va fi mai bine, dar, n-am mai apucat, căci intrarea mea în corul operei a schimbat multe.
Eu am început activitatea muzicală în România cu folclorul, am obținut premii la concursuri și pot spune că am plecat în plină glorie, dar simțeam că vreau mai mult. Le sunt foarte recunoscătoare celor care au avut încredere în mine în Germania, sunt mulțumită cu ceea ce am realizat pe forțele mele, cu arta mea, fără să am alături pe nimeni. Simt că Germania este pentru mine ca o soacră bună pentru o soție norocoasă, care nu se plânge că a pierdut o mamă, ci a câștigat încă una.
Rep.: Vă amintiți primul eveniment la care ați cântat în Zalău?
Camelia Țârlea: Da, era în timpul construirii catedralei „Înălțarea Domnului”, când corul Lumină lină cânta doar pe trei voci, iar Ciprian Ghiurco m-a rugat să ajut sopranele. Biserica se înălța an de an, activitatea corului s-a lărgit, iar eu am crescut profesional alături de corul operei din Karlsruhe, venind an de an la Zalău, pentru a mă hrăni din izvorul spiritual al acestor locuri binecuvântate. Am crescut împreună, pot spune, chiar dacă au fost ani când am venit mai rar, copiii mei fiind mici. Dar corul, biserica și cu mine ne-am consolidat cam în același timp, uniți de muzică, de credință și de iubirea lui Hristos și pentru Hristos. Corul îmi adresa invitații să particip la marile sărbători, nu doar în timpul verii. Îmi amintesc că am fost și de Crăciun, când colindele alături de cor îmi aduceau mari bucurii sufletești și artistice deopotrivă. Am fost cu coriștii la festivaluri de colinde, de pricesne, corul, biserica, părintele Ghiurco, Ciprian Ghiurco m-au făcut să simt prețuirea și dragostea lor.
Rep.: Cum e să coborâți de pe scena de la Karlsruhe într-o biserică, trecând de la muzica cultă la cea sacră?
Camelia Țârlea: Muzica sacră, muzica religioasă este 100% suflet. Acolo, pe scenă, este foarte multă concentrare profesională, să cânți corect. Și aici este, nu atât de greu precum la operă, dar există momente în lucrările clasice în care mă simt ca în biserică și în care îmi vine să spun că pot muri liniștită, pentru că am cunoscut veșnicia. Deci, și muzica clasică are măreția și sacralitatea ei, de aceea nu pot lăsa din mână ceea ce Dumnezeu mi-a dat acolo. Meseria mea este legată și de o evoluție spirituală, e ceva special la această meserie. În Germania reușisem la admitere cu o concurență de 60 pe un singur loc. Poate că nu s-au prezentat toți, dar fuseseră înscriși la concurs foarte mulți ca să se ajungă la un așa raport. Cineva mi-a spus că voi intra acolo doar dacă vrea Dumnezeu. Poate că dacă aș fi știut care e concurența, nici n-aș mai fi participat, dar se pare că Dumnezeu a vrut să reușesc. Azi aș fi fost solistă de folclor la un ansamblu cum e „Porolissum” sau „Meseșul”. Nu e rău, e frumos, dar simțeam că pot mai mult. Ceea ce am atins acolo, poate că nu e mai înalt, căci Dumnezeu e cel ce le măsoară, dar e cu siguranță un loc mai greu accesibil. Școala românească de canto este foarte apreciată în lumea muzicală internațională, dar eu n-am avut șansa să studiez canto aici.
Rep.: Vă invit să ne împărtășiți o operă care v-a oferit confirmarea că menirea dumneavoastră artistică și spirituală s-a împlinit.
Camelia Țârlea: Am simțit asta cântând Carmen de Bizet, Nabucco de Verdi, operele lui Mozart.
Rep.: Nu la Wagner?
Camelia Țârlea: Oh, cu o operă de Wagner am avut chiar un scurt solo, ceea ce este mare lucru pentru un membru al corului. Dar simt că este o cultură care nu e a mea. La Karlsruhe e arhi-plină sala când se cântă Wagner, și spectacolul durează cinci ore. Vom cânta din nou Lohengrin, am făcut Tannhäuser, recent Cavalerul rozelor de Richard Strauss, dar simt că nu aparțin acestei culturi, așadar nu am acel sentiment de împlinire totală, artistică și spirituală. La teatru primesc mici roluri solistice, fiind în cor, iar asta mă ajută și mă înnobilează, mă împlinește, căci nu oricine primește asta, așa că mă simt apreciată. Se pare că am fost omul potrivit la locul potrivit. Am și o colegă româncă la cor, pare că toate s-au împletit frumos. Din păcate, colega mea româncă urmează să se pensioneze peste câțiva ani.
Rep.: Revin cu întrebarea: cum e să cânți pricesne după Mozart și Wagner?
Camelia Țârlea: Muzica sacră, psaltică, pricesnele sunt o rugăciune dublă. Pe mine mă ajută. Când nu mă pot concentra să repet acasă, cânt psalmi, și apoi am puterea și concentrarea de a cânta orice, căci simt cum mi se deschide în suflet rugăciunea. Să cânt operă este o mare șansă și o bucurie, să cânt în fiecare an în biserică este o mare responsabilitate, căci nu dau doar oamenilor glasul și cântecul meu. Cântatul în biserică este o punte între oameni și Dumnezeu, iar puntea aceasta trebuie să-i ajute să străbată mai ușor calea și să-și îndrepte gândurile spre Dumnezeu. De fiecare dată mă rog: „Doamne, ajută-mă să deschid această poartă pentru mine și să-i ajut pe cei ce mă aud să-și conducă rugăciunea spre Tine”. Mai nou, puntea mea s-a mărit, căci am început să cânt și romanțe în Germania și chiar la Crizantema de Aur.
Transmit corului Lumină Lină, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de activitate, iubirea și aprecierea mea. Sunt în sufletul meu pentru totdeauna. Se spune că Sfânta Liturghie ține acest Pământ, așadar le urez să cânte o Liturghie infinită, purtând cu glasul lor lumina lină din suflet către Dumnezeu, să dea mai departe acest dar generațiilor următoare. Le doresc viață lungă!
