Alexandru Lazăr, Când înfloreau salcâmii

„Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?”

(Mihai Eminescu – O, rămâi)

Istoria s-a repezit ca o hienă cu dinţii rânjiţi asupra copilăriei mele, sfârtecându-i veşmintele sărbătoreşti, dar trupul i-a rămas întreg, spiritul nealterat, doar fiorii neliniştii, ca frigurile de baltă, s-au strecurat în trupul firav cu imunitatea scăzută. Nu am avut favoarea unor circumstanţe care să-mi aşeze copilăria în tiparul filozofic blagian: „Copilul râde: «înţelepciunea şi iubirea mea e jocul»” (Lucian Blaga – Trei feţe), pentru că am avut prea puţin răgaz necesar pentru joacă. Dar atât cât a fost, un interval între obligaţiile impuse de tata, de fapt de nevoile gospodăriei, mi-a rămas în amintire, dioramă însorită şi dragă inimii mele; joaca mea desfăşurându-se, cel mai adesea, în afara ogrăzii, la vie sau la pădurea de lângă sat. Acolo, în pădurea de salcâmi, am petrecut zile întregi, de dimineaţă până seara, cu mieii la păscut, până când puteau fi daţi în grija ciobanilor. Aici nu joaca era esenţială, ci priveliştea şi, mai ales, cântecele copiilor, care făceau să răsune pădurea. Uneori, în zilele de duminică, eram singur în pădure, fiindcă mulţi copii rămâneau acasă. Pe mine nu mă putea înlocui nimeni. Îmi plăcea să fiu singur, fiindcă mă delectam în modul cel mai simplu, contemplând ceea ce Dumnezeu a dăruit omului, frumuseţea la care nu se mai poate adăuga nimic. Când înfloreau salcâmii, pădurea era umplută de miresme rare, izvorâte din albele coroane dantelate, un paradis decorat de mâna Celui ce a făcut cerurile şi pământul. Mă aşezam într-o poiană înconjurată de tufe de soc, lăsam mieii să pască în voia lor şi priveam spărtura de cer albastru de dincolo de vârfurile copacilor. Nicio scamă de nor nu îndrăznea să maculeze frumuseţea dumnezeiască oferită ochilor mei, misterul neînţeles care mi-a înfiorat sufletul. Din tufele de pe marginea poienii, ţâşnea uneori, în sărituri spectaculoase, câte un iepure speriat poate numai de mişcarea ramurilor, ascunzându-se în locuri neştiute. Spectacolul acesta reuşea să mă trezească din reveriile mele de copil, prea devreme maturizat, şi plecam să-mi caut turma de miei care se îndepărta fără să îmi dau seama, afundându-se în pădure. Nu era un codru imens, într-un ceas puteai ajunge de la o margine la alta, dar pentru mine a fost un spaţiu care m-a fermecat, un loc binecuvântat de Domnul pe pământ.

Proprietatea părinţilor mei era alcătuită din câteva loturi de pământ, toate situate într-o arie de proximitate faţă de vatra satului. Unul din aceste loturi începea din fundul grădinii şi cuprindea via, în prelungirea căreia se afla un hectar de pădure inclus în cea în care mergeam cu mieii la păscut. Via era despărţită de grădină de un drum de ţară pe care îl traversam cu uşurinţă. De cum începeau să se pârguiască strugurii, o vizitam zilnic şi eram martorul fidel al procesului de coacere. Ştiam fiecare soi când îi vine rândul să capete fantastice culori de topaz şi rubin ori de mură neagră a unui soi al cărui timp se prelungea pentru a absorbi dulceaţa soarelui de toamnă târzie. Îmi plăcea să dorm noaptea într-o colibă, construită la capătul viei dinspre pădure, sub pretextul că păzesc via de hoţi, deşi nimeni nu ar fi venit noaptea să fure struguri şi, oricum, eu nu eram o piedică, fiindcă eram un copil şi dormeam buştean toată noaptea. Tata îmi construise şi un foişor înalt de trei-patru metri unde puteam să stau ziua şi chiar noaptea. Era acoperit şi mă putea apăra de soare şi ploaie. De acolo, aveam perspectiva câmpului până la Valea Bugă, o baltă plină de stufărişuri şi papură unde cuibăreau păsări. Tata nu avea grija mea, fiindcă lângă via noastră avea colibă Moş Tudor, nelipsit din coliba sa. Ziua trebăluia prin vie, o lega, punea aracii şi mai îngrijea grădina lui de legume, iar seara aprindea focul să se ştie că cineva veghează. Când se stingea focul, dormea şi el.

Rămas fără braţe de muncă, tata a fost nevoit să ne ia la munci agricole de când abia împlinisem şapte ani. Culegeam roadele, fie la cules de vie, fie la cules de porumb, iar coşurile grele erau cărate de tata. Eu eram mai protejat, fiindcă, la vârsta de cinci ani, un virus era cât pe-aci să mă ucidă, o meningită virală de care am scăpat fără să-mi lase sechele. Ascultam bubuiturile cerului şi o ploaie rece m-a găsit sub dud, unde am stat fără să-mi pese. Totul a trecut neobservat, până când am dispărut. Venise seara şi eu nu eram în casă. Părinţii şi surorile mai mari m-au găsit ascuns într-o glugă de coceni. Aveam febră şi deliram. Îndată, tata a înhămat caii cei iuţi şi în patruzeci de minute eram pe mâna doctorilor la Spitalul Municipal din oraş. Diagnosticul a fost pus rapid şi tratamentul aplicat eficient. Antibiotice puternice nu existau pe atunci, sulfamida era la modă. Dar Dumnezeu a dat pricepere medicilor şi mi-au făcut puncţie în coloana vertebrală, au făcut analize şi au aplicat tratamentul cel mai bun. M-am trezit a doua zi dimineaţă, febra îmi trecuse ca prin minune, am privit pe geam şi am văzut că peste o clădire mai joasă se ridica acoperişul unei case înalte, acoperiş de tablă galvanizată la fel ca şi al casei noastre. Dar ce m-a făcut să cred că este casa noastră a fost hornul casei din cărămidă roşie. Am început să plâng şi am strigat că vreau să merg acasă. Cineva care sta la căpătâiul meu m-a întrebat: „Cum vrei să mergi acasă?” Am realizat că era mătuşa, sora tatălui meu. „Sar peste casa aceea şi ajung acasă!” am zis, arătându-i hornul de cărămidă roşie care se vedea de pe fereastra salonului. I-am spus mătuşii că mi-e foame şi am cerut să-mi dea ceva de mâncare. Mătuşa a scos din geantă o pungă de biscuiţi şi una de rahat frumos colorat, cumpărat de la băcănia de lângă spital. Am mâncat cu poftă, aproape că mi se făcuse greaţă de atâta dulce.

La şcoală, nimic nu-mi scăpa înţelegerii. În clasa a IV-a, ştiam regula de trei simplă şi memoram cu uşurinţă poeziile. Boala nu mi-a afectat capacitatea psihică şi intelectuală. A venit însă vremea când am rămas singurul ajutor pentru tata, fiindcă sora mea, Marioara, plecase şi ea la Brăila; în sat şcoala avea doar ciclul primar pe care sora mea îl terminase şi trebuia să urmeze clasa a V-a. M-am întristat când m-am văzut acasă singur cu toate treburile gospodăriei pe cap. Tata muncea mai mult la câmp sau mergea cu treburi pe la Brăila, uneori nu ne vedeam ziua întreagă, fiindcă seara tata mă găsea dormind. Eram frânt de oboseală după o zi de îngrijit animalele din gospodărie. Cel mai greu lucru era să frământ pâinea, toate mânerele uşilor erau pline de cocă. Când am reuşit să fac o azimă, tata a fost foarte bucuros; în sat nu era brutărie şi această „performanţă” a mea era esenţialmente un avantaj.

Zilele treceau greu, mai ales iarna, când nopţile erau lungi şi tata venea târziu de la târg unde se ducea să vândă grâu, porumb, ori lactate şi se întorcea cu alte produse necesare gospodăriei. Îl aşteptam cu răbdare, ştiam că nimic rău nu i se putea întâmpla, din moment ce era totdeauna lucid şi echilibrat, nu bea şi nu se certa cu nimeni, era tolerant şi diplomat în negocieri. Ascultam tic-tacul ceasornicului din odaie şi-mi auzeam vuietul sângelui în urechi. Era, poate, acuitatea auzului, sensibilitatea mea dusă la extrem. Nu-mi era frică, eram însă neliniştit, încordat şi, când observam că urâtul mă copleşeşte, citeam un manual de istorie pentru Şcoala Normală al surorii mele, Tanţa, ori poezii populare din colecţia Alecsandri. Mai găsisem şi câteva doxuri din colecţia „15 lei”. Acestea descriau locuri exotice de prin apele Indochinei, lupte cu piraţi ori cu fiare sălbatice în junglă. Eroii erau puternici, puteau să sugrume şi un leu fioros. Erau înarmaţi cu un singur cuţit pe care îl aveau totdeauna la brâu. Jungla şi marea erau teatrul desfăşurării luptelor. Din odaia mea, mă vedeam transferat în mijlocul luptei. Eram fascinat! Nu lăsam cartea din mână până nu se termina povestea. Unul dintre aceste doxuri avea o ilustraţie care, singură, stârnea imaginaţia: un bărbat musculos, în junglă, pe trupul căruia se încolăcise un şarpe uriaş, sfârteca cu un jungher trupul şarpelui. În aceeaşi imagine, în plan mai îndepărtat, de pe o creangă a unui copac, pândea o panteră, sugerând un alt pericol apropiat. Tata se mira când mă vedea că citesc seara până târziu şi pentru prima dată el mi-a vorbit despre fiul unei spălătorese din Baldovineşti, un băiat sărac, care a ajuns scriitor. Era vorba despre Panait Istrati. Lângă Baldovineşti aveam un lot cultivat cu lucernă şi adesea îl însoţeam pe tata la cosit. Îmi plăcea parfumul lucernei înflorite şi aveam o ispită deosebită faţă de lanul de lucernă. Îmi venea să mă tăvălesc prin el, însă eram oprit de tata care îmi zicea: „Nu strica lucerna!” Atunci mă resemnam şi mă mulţumeam să stau culcat pe patul de lucernă din căruţă până ajungeam acasă.

Tata vorbea cu mine doar când îşi expunea planurile, voind parcă să mă facă părtaş la deciziile sale. „Uite, tată – îmi zicea, după o îndelungă tăcere – ar fi bine să vindem oile, oprim cinci-şase oi pe care le dăm la cioban. Tu nu te mai poţi duce cu mieii în primăvara aceasta. O vacă cu lapte, câteva păsări şi doi purcei ne sunt de ajuns. Mai putem face ceva bani cu cazanul de ţuică, fiindcă nu mai este altul în sat.” M-am bucurat în sinea mea de planul lui tata, simţeam o eliberare de povara treburilor gospodăreşti, eliberare care va veni cât de curând. Nu mai aveam de îngrijit atâtea animale, iar la muncile câmpului va putea tata să se descurce cu oameni plătiţi. O undă de regret îmi străbătea inima: pădurea, vremea când înfloreau salcâmii.

Din volumul lui Alexandru Lazăr, „Câmpia mirifică”, aflat în curs de apariție la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.