Nu, nu trebuie să căutați sensurile, explic eu imediat. Pentru că vorbim despre filmul-șoc Sirầt de Oliver Laxe, recompensat la Cannes cu Premiul Juriului în 2025. Ce înseamnă „sirầt”? Podul dintre infern și paradis, subțire cât un fir de păr și ascuțit ca o lamă, iar filmul e un drum (petrecere cu muzică electronică) clandestin, în aer liber, în sudul Marocului. Luis, Esteban fiul și cățelușa Pipa o caută pe Mar, fiica/sora dispărută la o petrecere asemănătoare. Ei se alătură unui grup de rebeli nomazi, niște marginali estropiați, gata de marea călătorie a vieții, adică Bigui, Steff, Josh și Tonin. Acea sărbătoare păgână de la începutul filmului rimează cu un abandon asumat: detașarea de superfluu și îndreptarea spre esențial, prin dans ezoteric, într-o transă onirică, psihedelică, susținută și de consumul unor substanțe psihoactive.
Deodată se anunță și declanșarea unui război, poate… al treilea. Amenințarea permanentă creează un road-movie coșmaresc. Suspansul e maxim, insuportabil, acompaniat de o hipnoză vizuală fabuloasă. Filmul e o experiență orchestrată savant între epic și senzorial. Nisip, praf, deșert și muzica pulsând. Fiecare pas devine periculos. În absența viitorului, rămâne supraviețuirea. Obstacole și violență, dar ei fug împreună, împart hrana și dansează împreună, în timp ce lumea dispare în jurul lor. În afară de actorul Sergi López (o prestanță de excepție), regizorul a lucrat cu neprofesioniști, luați parcă direct de la acele petreceri simpatetice. Haos, război, întuneric de smoală, brăzdat de petele de lumină ale farurilor obosite. A supraviețui pe un teren minat – la propriu și la figurat. Scriind, încerc să evit orice spoiler, să nu deconspir momentele unui malaxor distopic. Uneori, filmul îmi amintea chiar de Salariul groazei/ Le salaire de la peur de Clouzot (1953). La un moment dat, Luis fuge prin deșert, iar urletul lui declanșează un soi de solidaritate, din moment ce îl caută ceilalți să-l ajute. Chiar și finalul deschis are un strop de speranță în puterea colectivității, acolo, în labirintul unei lumi haotice. Cu siguranță, filmul e o alegorie despre condiția umană, despre spaimele noastre în fața sfârșitului civilizației. Cu o virtuozitate estetică de invidiat și o precizie regizorală impecabilă. Filmul trebuie văzut neapărat, poate chiar de două ori.
