Era o dimineață singuratică la Cluj. Poate că atunci trebuia să-l întâlnesc și să-l salut pe poetul matinal. Umbla cu cartea sa (Peștele de sticlă) sub braț. Îți amintești, prietene Ion Cristofor? Ziceai că „luată de val / mătușa mea crede și ea că într-o zi / peștele va începe să înoate”. Poate că amândoi eram puțin dezabuzați și sceptici referitor la soarta poeziei. Oare ne citeam doar noi între noi, iar poemele „se retrag / ca o maree de sânge / în dicționare”? Vremurile sunt tot mai potrivnice? Doar bunul Dumnezeu „știe de ce / privighetoarea prin crânguri / refuză să mai cânte”. Așa scrii tu și „se-aude doar în grădină / moartea cum scutură perele coapte”. Ne plimbăm și îmi dai cartea cu autograf. Într-un colț al orașului „o fetiță oarbă cântă la flaut / în fața geamului ce dă spre piață”. Vezi? N-a părăsit-o speranța. Cineva tot aude melodia. Discutăm „în timp ce vântul își face de cap / cu rochia tinerelor femei”. Vei continua să scrii, chiar dacă „o ceată de îngeri rătăciți / își aruncă aripile în foc”. Poate că vor să devină umani. Ajuns acasă, am citit pe nerăsuflate volumul tău. Se vede, nu? Plus de asta ți-am descoperit speranța perpetuă, nealterată. Te citez din nou: „piciorul de lemn al bunicului / întors din război / dă în fiecare primăvară lăstari”. Iar tu recunoști că ești „orbit de dragoste”. M-am liniștit. Cartea ta mi-a restituit porțile nopții, cu „umbrele și stelele ei”.
Alexandru Jurcan, Poeziile ca o maree de sânge
