Despre omul Marcel Mureșeanu vreau să scriu. Să povestesc despre cântarul pe care mi l-a dăruit cândva, de ziua mea. Da, am fost nedumerit și căutam repede semnificația obiectului. „Reflectează, nu te grăbi!”, mi-a spus cu zâmbetul său complex, amical și înțelept în același timp. Ne-am plimbat mai apoi în tăcere tensionată spre malul apelor adânci. Ce trebuia să fac – în mod deosebit – cu acel cântar? Presimțea că la asta mă gândeam în acele domoale clipe de miere, când aripile noastre se odihneau în carnea aspră a ierburilor înfrigurate.
Gata! Știu! mi-am zis. Marcel vrea să-mi cântăresc vorbele, intențiile, prieteniile, cărțile, iluziile! Deodată… clepsidra mea s-a golit. Mi-a spus locul unde se face plinul clepsidrelor. De unde știa atâtea? Țineam cântarul în mâna dreaptă, de parcă era talismanul vieții mele. Mereu cu zâmbetul său amical, generos, tonic, înțelept, bonom, adesea echivoc, poposind cu folos în teritorii onirice și paradoxale. Pentru mine reprezintă Marele Reper, un far a cărui lumină n-are cum să se stingă, din moment ce se hrănește din eternitatea versului. Un far protejat de brațele atâtor prieteni ai săi, pe care știe să-i aprecieze, să-i impulsioneze, să le dea lumină.
