Cărțile necitite te arată cu degetul. Există urgențe, priorități, dar fiecare carte are – în ceea ce mă privește – spațiul și timpul său. Devine regină răsfățată atunci când, în fiecare seară, strălucește sub reflexele veiozei răbdătoare.
Volumul lui Horia Corcheș – O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă – a apărut la Polirom în 2022. L-am citit abia acum, cu aceeași apetență pentru stilul sustenabil al autorului, ale cărui opere anterioare (poezii, romane, proză scurtă) le apreciasem la vremea apariției lor. Consistența majoră a cărții e dată de indicibil. Nerostitul (pe care îl simți acut) naște un suspans insolit. Aștepți deznodământul tău, însă subliminalul nu se lasă cucerit cu ușurință. Există o aparentă facilitate existențială, sub care zac „dureri înăbușite”. Rememorarea copilăriei e amprentată de blândul fugit irreparabile tempus. Cu candoare și nostalgie, despre timpurile peste care s-a așezat „o pâclă alburie”, când „cadrele nu erau încă aranjate în secvența de montaj și se suprapuneau, uneori blurându-se unele pe altele, niciodată suficient de coerente”. Ce își spun cei doi băieți din povestirea Straturile cu flori? Două personaje compulsive și misterul reiterat al acelui „mi-ai adus, mă?” O așteptare acutizată, acolo, la pescuit, și detensionarea finală, care atinge un punct nevralgic. Povestirile sunt plasate în rame gemene, de yang și yin. Bucurie și tristețe într-o relaționare ingenioasă. Impresionează descrierile minuțioase, detaliile revelatoare. Marcu din povestirea Duplex vede șiroaiele de apă curgând pe geamul ferestrei, iar „un firișor îi trece printre șuvițele albe de păr și i se scurge apoi pe frunte, exact pe cuta din mijloc, puțin oblică, adâncă și șerpuită, și cum apoi cade ca o cascadă miniaturală de pe vârful nasului pe pumnul așezat deasupra hârtiei de pe birou, între nodurile degetelor mijlociu și arătător”.
Centralitatea cărții marchează forțe empatice, adesea nebuloase, diafane. Palierul cromatic și imagistic asezonează fluxul narativ, mai ales când finalul povestirii evită un catharsis tipic, iar acel in absentia reușește să incite. Adesea am avut senzația unui scenariu de film psihologic, care coagulează vorbe, tăceri, semne. Unele personaje trăiesc sub semnul unui escapism flagrant. O evadare premeditată din banalul monoton. Excelentă povestirea Par și impar. Un BlaBlaCar, un șofer și femeia cu bascheții roșii. Muzică, tăceri, sate, șosele, gânduri nerostite. Ea trebuie să ajungă la o cununie. Gesturi „filmate” cu încetinitorul, frânturi de intenții, apoi o complicitate a râsului, gesturi frânte și o comunicare subită din sfera efemerului. O țigară, apoi încă una, și privirea ațintită spre golul dintre doi copaci. Doar că golul dintre doi necunoscuți se colorează subit, apoi dispare într-o imposibilă revizitare.
Horia Corcheș păstrează usque ad finem un stil revigorator și o virtuozitate narativă de invidiat. Povestirile sunt grupate în două secțiuni: Camera de urgență și Camere goale.
