Alexandru Buican, Aducerea acasă a lui Brâncuși

Brâncuși. O biografie legendară¹

Calendarul – obiectiv – arată că de la apariția celei dintâi ediții a acestei cărți au trecut, nici mai mult, nici mai puțin decât doisprezece ani! (Când, oare, vor fi trecut! și unde am fost eu în tot acest timp?!). Deși, de atunci, au fost mai multe intervenții să retipăresc lucrarea, am declinat aceste invitații, pline de bunăvoință de altfel. Mai mult: îmi aduc aminte reticența cu care am dat la tipar cartea atunci. Deși lucrasem la ea mai bine de cinci ani (fără niciun fel de pauze), îmi părea că, totuși, nu era „gata”. Deși dezgropasem sute de surse – literalmente –, care nu mai fuseseră niciodată valorificate în legătură cu Brâncuși (la New York frecventasem timp de cinci ani NY Public Library cu o îndârjire de care n-aș mai fi capabil în prezent), eram conștient că anume documente nu fuseseră încă făcute publice, nefiind puse, deci, la dispoziția cercetătorilor. În alt sens însă cartea era – atunci chiar – terminată. În timpul lucrului mai ales o idee m-a urmărit mereu. Confruntat cu marele, foarte marele număr de memorii pe care le-am dezgropat din atâtea și atâtea surse, s-a pus problema lăsării afară a multora din ele. Și atunci m-am întrebat dacă, păstrându-se structura de bază a cărții – cronologia, dar mai ales acele mari categorii conceptuale – „războiul”, „americani la Paris”, „dinner la Brâncuși”, „atelierul”, „din nou războiul” etc. – menite să fixeze în concepte culturale o existență, altminteri haotică precum viața însăși – nu s-ar putea scrie aceeași biografie folosindu-se alte intrări bibliografice decât cele dintr-o primă versiune. Evident, ar fi fost o încercare interesantă. Însă ar fi necesitat și ea vreun an sau doi de muncă, iar interesul ar fi stat mai mult în elucidarea multor probleme legate de arta biografică. Ideea însă m-a ajutat să-mi clarific o altă îndoială. Aceea a gradului de importanță al unor elemente primordiale biografiei. Anume, corespondența primită și cea trimisă. Oricât aș fi evitat să folosesc memoriile unora sau altora dintre martorii oculari, împărțindu-le între cele două variante, n-aș fi putut evita reproducerea câtorva corpusuri epistolare fără de care viața lui Brâncuși ar fi devenit neinteligibilă – ori aceste corpusuri sunt unice! De pildă, scrisorile lui John Quinn („patronul” său) către Brâncuși și răspunsurile acestuia din urmă, la care s-ar putea adăuga cele ale altor colecționari și, mai ales, ale celor care i-au organizat expozițiile personale (toate în America!): Edward Steichen, Walter Pach, Marcel Duchamp, Marius de Zayas, Agnes Meyer sau Joseph Brummer (unice și ele, evident). Am înțeles atunci că singurele lucruri care rămăseseră afară (din arhivele ce nu fuseseră făcute publice) erau marginale și adăugarea lor nu mai putea, eventual, decât să aducă câte o precizare în detalii.

Totuși, anumite corpuri de corespondență, neutilizate, lăsau doar schițate unele dintre relațiile sentimentale ale lui Brâncuși. Nu este greu de văzut că bibliografia cărții este în proporție de mai bine de 90% de proveniență americană și în prefața ediției întâi am arătat de ce. Acolo nu mai era, deci, aproape nimic de adăugat. Chestiunea nu stătea la fel în privința arhivelor franceze. De atunci însă, cercetători de la Muzeul de Artă Modernă din Paris au împlinit această lacună cu câteva publicații pe care le-am putut folosi, spre câștigul cititorilor. Astfel pot asigura pe cei care vor fi interesați de această carte că, de astă dată, nimic cu adevărat important nu a mai fost trecut cu vederea sau, cum spun americanii, că nicio piatră nu a rămas neîntoarsă. Cred că acum, când închei această a doua ediție a unei cărți pe care am gândit-o și scris-o într-un interval de șaptesprezece ani, îi pot spune adio omului genial în atelierul căruia am trăit o mare parte din viața mea, nu numai alături de el, dar și de cohorte de vizitatori care mi-au impus, vrând nevrând, să-i cunosc (și chiar bine!).

Trebuie să spunem, din capul locului, că motivul de fond al acestei încercări biografice a fost interesul pe care creația lui Brâncuși ni l-a stârnit încă de la începutul vieții noastre. Această mare operă a fost o revelație și asta înseamnă că ni s‑a impus ca un adevăr chiar de la impactul cu ea. În definitiv, scriem biografia lui Brâncuși, la mai bine de șase decenii de la moartea sa, pentru că el a creat Păsările, Sărutul, Coloana, portretele sale. Însă revelația nu este totuna cu înțelegerea și, atunci când am vrut să ne explicăm în ce anume constă adevărul operei, ne‑am lovit de dificultăți. Uimitoare ne-a apărut, mai ales, marea varietate de opinii exegetice, varietate care nu este decât semnul că ne aflăm în prezența unei creații de excepție. Cum noi credem că opera se explică mai bine prin incidentul biografic („Nu lucrările în sine sunt greu de realizat, ci să te pui în starea de a le realiza, aceasta este greutatea”, spunea Brâncuși), am căutat să înțelegem mai întâi acel complex sufletesc și de gândire din care s-a născut această mare creație. Și atunci, mai uimitoare chiar decât în cazul operei, ne-a apărut varietatea interpretărilor asupra omului. Pentru cel care citește literatura produsă în jurul lui, este imediat evident că personalitatea sa, prin inedit, ca să nu spunem „exotism”, le-a apărut comentatorilor greu de scrutat și fixat într-o formulă unificatoare. Culoarea sufletească a sculptorului s‑a explicat în diferite feluri, diversele „formule” ce s-au dat fiind dintre cele mai contradictorii. S-a vorbit pe rând despre el ca despre un platonician, un țăran, un sfânt, un personaj excentric, printre multe altele. Noi am citit aceste „formule” cu interes (scrupulozitatea ne-a obligat ca în timpul lucrului la carte să citim cât mai mult din ce s‑a scris despre el) și am dat peste interpretări interesante. Însă, așa cum fiecare dintre aceste interpretări avea ceva adevărat, tot așa, ni s-a părut nouă, fiecare era într-o măsură falsă. Am dat, așadar, de un „mister Brâncuși”. Ni s-a impus atunci cu claritate adevărul că descifrarea „misterului Brâncuși” nu se poate rezolva „pe bucăți”. Ne-am întărit astfel în credința noastră că varietatea mare de „soluții” propuse, ca și deconcertarea care transpare din spatele acestor încercări, este în mare măsură tocmai urmarea lipsei biografiei. Și este evident că mai toți cei care au scris despre lucrările lui Brâncuși au simțit asta, căci au căutat să dezgroape cât de cât și existența sculptorului, oferind diferite portrete, nu doar cronologii mai mult sau mai puțin exacte. Dar atât.

De ce nu există încă o biografie a lui Brâncuși, dacă acesta este drumul firesc spre înțelegerea operei? Ne-am pus această întrebare, fiind cu atât mai nedumeriți cu cât ea se referea la un sculptor despre care s-au făcut afirmații de felul acestora: „În afară de Shakespeare și Beethoven, mai există un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuși” sau: „Trei pietre de hotar măsoară, în Europa, istoria Sculpturii: Phidias – Michelangelo – Brâncuși”. Nedumerirea s-a transformat curând într-o frustrare. A trebuit să admitem apoi că o încercare biografică nu este deloc ușoară. Mai întâi, cel care se încumetă la o astfel de muncă trebuie să aibă acces la mai multe culturi, în cazul de față cea română și cea franceză și, deși Brâncuși a trăit mai bine de jumătate de secol în Franța, mai ales cea americană. În mod firesc, încercarea ar fi trebuit să vină din partea românilor, al căror interes este, poate, mai mare față de un reprezentant atât de strălucit ieșit din rândurile lor. Însă împrejurările politice în care s‑a găsit țara după cel de-Al Doilea Război Mondial nu erau de natură să favorizeze apariția unui biograf al lui Brâncuși. Cortina ideologică lăsată între România și culturile unde Brâncuși s‑a afirmat (restrângerea circulației persoanelor de către statul totalitar a făcut munca de cercetare aproape imposibilă), apoi atacurile ideologice care l-au transformat, timp de un deceniu de la moartea sa, pe faimosul sculptor al Păsării într-un artist pus la index, au făcut de la început misiunea foarte grea pentru români. În cazul cercetătorilor din afara României, aceleași motive au acționat în sens invers. Pentru ei, cunoașterea anilor de formare, dar mai ales cunoașterea cadrului particular, fizic și psihic, din care a pornit Brâncuși, rămâne de nepătruns. Și, în principal, pe lângă multele dificultăți de ordin istoric, tuturor li s-a ridicat în față cea mai mare dintre ele: ineditul subiectului în sine.

Apoi, scrierea biografiei nu este sarcina „oricui”, ci a aceluia care ar fi auzit chemarea intimă de a‑l readuce la viață pe omul Brâncuși. Aceste multe coincidențe nu s‑au întâmplat. Drept urmare, biografia nu a apărut. Și totuși, ca o confirmare directă a celor afirmate aici, trebuie spus că Alexandru Istrati și Natalia Dumitrescu, moștenitorii lui Brâncuși, ei înșiși români, au întreprins o tentativă. Trăind la Paris, având acces la arhiva sculptorului și beneficiind de propriile lor amintiri, apoi de amintirile lui Brâncuși însuși auzite de ei, au dat cea mai completă, sub aspect biografic, lucrare despre sculptor de până acum. Prin informațiile inedite pe care le aduc, mărturiile lor sunt indispensabile și au fost și pentru noi o sursă importantă. Însă această scriere nu este totuși altceva, după chiar metoda de expunere a materialului, decât un dezvoltat tabel cronologic, alcătuit pe baza și prin inserția documentelor moștenite odată cu arhiva Brâncuși, cărora li s‑au adăugat amintirile personale ale celor doi, care au trăit în preajma sculptorului din anul 1947 și până la moartea acestuia, în 1957. Nicăieri nu se întrevede cea mai mică intenție (sau abilitate) de a descifra acel „portret interior” care este, până la urmă, dincolo de înșiruirea de date sau de evocarea de momente trecute, adevăratul scop al oricărei biografii. Acestea fiind spuse, desigur că lucrarea, cu caracterul ei hibrid de biografie și memorialistică, nu este satisfăcătoare. Biografia adevărată trebuia încă să fie scrisă. Am spus că, pentru cunoașterea vieții lui Brâncuși, este nevoie de cunoașterea culturii americane. În cea mai mare parte a vieții sale, sculptorul s-a aflat în situația de a trăi fizic în Franța, dar de a depinde financiar de patronii săi americani. Și nu numai atât.

Recunoașterea i-a venit, în 1913, la faimosul Armory Show de la New York. Iar celebritatea extraordinară ce a urmat, i-a fost adusă de și mai faimosul „proces al Păsării”, cunoscut sub denumirea de „Brâncuși versus Statelor Unite”, desfășurat de asemenea peste ocean. Entuziasmul cu care Brâncuși a fost îmbrățișat de americani a fost incredibil. De aceea, un număr foarte mare dintre cele mai frumoase nume ale culturii americane au scris despre el, lăsând posterității un corp vast de memorialistică, în afara căruia biografia lui Constantin Brâncuși nu se poate scrie. Această biografie se bazează așadar, în cea mai mare parte, pe acest corp documentar. Și ea se vrea și un omagiu adus extraordinarei instituții de cultură care este New York Public Library, aflată la întretăierea faimoaselor 5th Avenue și 42th Street, care-ți poate pune la îndemână milioane de cărți scrise în absolut toate limbile pământului (instituție ce ar fi bine să fie imitată și undeva în inima Bucureștilor). De aceea ne-am intitulat cartea „o biografie” și nu, pretențios, „viața lui Brâncuși”. Se vor mai scrie și alte biografii? Nici vorbă. Brâncuși are de partea lui posteritatea. Alții, mai competenți și mai înzestrați, vor umple lacunele lăsate de această întâie încercare. În ce ne privește, dacă am reușit să cuantificăm cronologia abstractă a documentelor în categorii epice, corespunzătoare incidentelor biografiei lui Brâncuși, suprapuse pe evenimentele publice din timpul vieții sale, scopul cărții a fost atins. Cititorul dorește, desigur, să știe de la bun început în cadrul cărui tip de biografie se înscrie lucrarea noastră. De obicei, se crede că ar exista două principale școli biografice. Cea dintâi ar fi cea „erudită”, constând în construcții de date discutate în text cu toată voluptatea de către autorii lor, care sunt de obicei profesori docți și care se tem mai ales de acuzațiile de „vulgarizare” sau „popularizare”. Cealaltă școală ar fi cea a biografiilor „artistice”, ai cărei reprezentanți vor ca „eroul” să trăiască în paginile cărții, temându-se ca lucrările lor să rămână străine marelui public. Cele două concepții par a se respinge cu argumente legitime. Și, totuși, lucrurile nu stau nicidecum așa. Pe de o parte, biografii „erudiți” vor să discrediteze biografiile „artistice” ca neștiințifice, încercând să strecoare în sufletul cititorului neîncrederea în seriozitatea informației prin insinuarea ideii că talentul ar fi opus rigorii academice. Ei lasă oarecum să se înțeleagă că prezentarea chiar și a celei mai stricte erudiții într-un stil artistic ar coborî biografia în domeniul odioaselor „vieți romanțate”. Nu noi vom apăra cauza „biografiilor” romanțate. S‑a scris destul împotriva acestor nedemne invenții ca să mai stăruim și noi. Să spunem numai că, în cazul nostru, aceste lucrări nu ne‑au folosit nici măcar pentru orientare, necum la documentare. Un prieten al lui Brâncuși a încercat o astfel de „viață romanțată”, pe care noi, care am sorbit cu cel mai mare interes chiar și cele mai mici notații despre sculptor, găsite de atâtea ori chiar în notele diferitelor lucrări consultate, deși am trecut-o la bibliografie, n‑am putut s-o folosim în niciun fel. La rândul lor, autorii biografiilor artistice îi acuză pe „erudiți” că sunt lipsiți de talentul de a evoca. Acuzația, de multe ori îndreptățită, nu explică nici ea totul. Noi credem că această „ceartă” nu vine dintr-o deosebire de metodă, ci dintr-o deosebire de temperament artistic. Este adevărat că accesibilitatea este, într-o măsură considerabilă, o chestiune de expunere a materialului. Eliminarea din text a discuției surselor, trecerea ei la „note” și folosirea mijloacelor compoziției sunt de ajuns să facă lucrarea cea mai „academică” accesibilă marelui public. De ce nu depășesc totuși „erudiții” acest prag? Pentru că problema adevărată nu stă doar în modul de expunere. De cele mai multe ori, în grija lor de a fi „academici”, prin prezentarea indiscretă a felului lor personal de a scotoci prin surse, acești „erudiți” își trădează mai degrabă timorarea intelectuală în fața bibliografiei. Sfârșesc, firește, așa cum sunt și acuzați, prin a opri să pătrundă în cărțile lor însăși viața, care este chiar esența genului biografic. Iar îndoiala manifestată de „erudiți” asupra seriozității documentare a biografiei artistice este falsă, pentru că nimic nu împiedică o biografie artistică să se bazeze pe aceleași documente ca și biografia „erudită”. Nouă această contradicție între biografia „erudită” și cea „artistică” ne-a apărut a fi doar o falsă problemă.

Biografia artistică este, față de cea de pură erudiție, nu altfel, ci „mai mult decât mai puțin”. În lipsa talentului de a evoca, ori mai degrabă din timorare în fața subiectului, cei dintâi se opresc prea devreme. Adevărata diferență dintre aceste două moduri (care sunt doar etape diferite) ale unei biografii stă într-o dimensiune sufletească a autorului, care vede sau nu „în adâncime”, în relief, tridimensional. Această a treia dimensiune este tocmai pasiunea de a re-crea viață, de care s-a vorbit mai sus. Scriitorul de biografie trebuie să fie, ca și cititorul de biografie, în întâmpinarea căruia trebuie să vină, un pasionat de viață. De cele mai multe ori, acesta din urmă lasă cartea din mână cu un sentiment de insatisfacție. Din buna biografie „erudită” el poate scoate multe date de a căror exactitate a fost convins, din discuția surselor, să nu se îndoiască. Dar parcă ceva lipsește din carte. Și, de cele mai multe ori, lipsește tocmai viața. În ceea ce ne privește, discutarea seacă a datelor nu ne satisface. Noi punem foarte mare preț pe noțiunea de „prezență” și am încercat să‑l aducem pe Brâncuși înapoi în lume desprinzând, din noianul documentelor, acele „flash”‑uri în care omul a fost sustras neantului de memoria scrisă a unuia sau altuia dintre contemporanii săi. Evocarea unei escapade a lui Brâncuși și Amedeo Modigliani la Hale, pentru a mânca supă de ceapă, dar care, din cauza beției, se va sfârși pentru român la secția de poliție, poate fi considerată de „erudit” drept o impietate; în viziunea noastră însă, așa cum cronologia de date este scheletul biografiei, acele momente sunt carnea sa. Biografia de față, prin metoda abordată, se înscrie, așadar, în categoria biografiilor „artistice”. Vrând să descifrăm „misterul Brâncuși”, am respins din capul locului un cifru aprioric și, ca să nu ajungem la o rezolvare arbitrară, am ținut mereu seama de documente. Ne-am obligat astfel tocmai la o muncă de erudiție. Modalitatea acestei biografii ne-a fost impusă de chiar materia cu care am lucrat. Iar în cazul lui Brâncuși, se ridică probleme specifice. Bibliografia brâncușiană este, în proporție strivitoare, apologetică. Autorii s-au crezut mai ales datori să dea o notă de excelență sculptorului, dar colecțiile de acte și documente, care premerg apariției lucrărilor de sinteză, lipsesc aproape cu desăvârșire. Scopul ultim al oricărei biografii este descifrarea unui portret interior. Adevăratele mari evenimente ale unei vieți sunt cele interioare, trăirile sufletești și, în cazul unui artist, revelațiile estetice succesive care au dus la crearea operei. Sursa principală a oricărei biografii interioare o constituie, firește, scrisorile artistului, memoriile lui, eventual notele autobiografice. Dar, în cazul lui Brâncuși, această sursă nu este deloc bogată. Au fost publicate scrisori în diferite periodice și volume, dar caracterul lor este incomplet și fragmentar. Totuși, noi am reușit să adunăm un număr considerabil de scrisori (sau ciorne) care au fost de un real folos. Însă, în cazul lui Brâncuși, documentele personale surprind prin ariditatea lor. Ca o ilustrare a acestei afirmații putem menționa aici cât de greu ne-a fost, în lipsa documentelor personale, să descifrăm viața sentimentală, erotică a artistului. Pentru că Brâncuși a fost excesiv de discret în chestiunile sentimentale, identificarea acelei femei care a umplut viața lui într-un moment sau altul a fost o muncă deosebit de grea. A trebuit să ne adresăm tot mărturiilor exterioare, dar, dintr‑un soi de greșită pudoare sau, în anumite cazuri, din interesul pe care l‑au avut moștenitorii de a înlătura orice altă pretenție succesorală, legăturile sentimentale ale lui Brâncuși au fost trecute sub tăcere. S‑a ajuns astfel chiar la situația ca fiica lui Modigliani, într-o carte dedicată tatălui ei, să se poată întreba dacă în viața lui Brâncuși a existat vreodată vreo femeie. Dar Duchamp știa foarte bine ce spune când afirma că, pe întreg parcursul vieții sculptorului, a întâlnit mereu o „muză” în preajma lui. Nici în ceea ce privește crezul lui artistic lucrurile nu stau mai bine. Deși numele lui este mereu menționat în legătură cu marile mișcări înnoitoare din epocă, el s‑a mulțumit să fie, ca persoană, de cele mai multe ori doar un spectator.

Brâncuși s‑a exprimat în piatră, în lemn sau bronz și cine citește textele rămase de la el sau „aforismele” ce-i sunt atribuite nu poate decât să fie deziluzionat. Brâncuși nu este un bun mânuitor de idei și el, de fapt, nici nu scrie bine în limba română, datorită școlarității lui accidentate și, desigur, faptului că a trăit atât de mult timp în Franța. Dar nici în limba franceză nu se exprimă bine și știm că scrisorile pe care le trimitea colecționarilor săi erau revăzute de Duchamp sau de Pierre Roché. De aceea, în cazul „aforismelor”, le-am citat pe cele care exprimă limpede o idee și le‑am folosit acolo unde compoziția o cerea sau o permitea. Din celelalte am încercat să extragem spiritul lor. Toate aceste documente ne-au ajutat să dăm „substanță” portretului spiritual al lui Brâncuși. La fel de importantă ne-a apărut și o altă chestiune. Pentru a smulge timpului trecut și a readuce în prezent procesul lung și dureros, dar și plin de bucurie, al creației artistului, trebuia întreprinsă o altă muncă, aceea a datării în timp a lucrărilor. Cronologiile anterioare au dezvăluit, la o analiză mai atentă, multe erori. Datele sunt controversate și atunci am decis să luăm totul de la capăt și să realizăm cronologia prin confruntarea documentelor de tot felul (mai ales fotografice), rezolvând astfel un vast „puzzle”. Muncă de detectiv, pasionantă, dar deloc ușoară.

În legătură cu sursele indirecte, trebuie să spunem că, în pofida numărului mare de cunoscuți, Brâncuși a fost, paradoxal, un om singuratic. Aceștia l‑au căutat din interes pentru opera lui, și nu datorită sociabilității caracterului său. Deși avea, poate, mai mulți cunoscuți decât majoritatea artiștilor din epoca lui, impresia generală era că Brâncuși era un solitar. Și Brâncuși a fost un solitar. Opera era cea care trebuia să facă oficiul prezenței sale în marile bătălii pentru modernism. Prietenii au fost puțini și amintirile lor nu aduc prea multă lumină, Brâncuși neavând gustul confesiunii. Cunoscuții, pe care el nu i-a cultivat, dar care i‑au venit în număr extrem de mare în atelier, n-au văzut decât fața exterioară a artistului faimos. Astfel că, în pofida numeroaselor relatări memorialistice consemnate de cei „două sute de amici”, acestora le datorăm înregistrarea pentru posteritate numai a existenței exterioare a sculptorului. În cazul lui Brâncuși însă, aceste evocări sunt chiar mai semnificative decât documentele directe. E un lucru comun pentru biograf faptul că o existență nu poate fi înțeleasă în afara locului și timpului ei. Brâncuși, unul dintre eroii artei moderne, a trăit cincizeci și trei de ani în Montparnasse și Montparnasse a fost spațiul unde s-a întâmplat aproape tot ce privește arta modernă. Nimic mai firesc ca, în încercarea de apropiere de Brâncuși, să abordăm și calea indirectă a evocării timpului și locului în care s-a desfășurat viața sa. Un motiv de uimire este faptul că în acel incredibil Montparnasse, unde se căuta excentricitatea cu orice preț, Brâncuși a apărut ca un personaj excentric autentic. Și, după un timp, pentru cel ce pătrunde cu încetul esența firii artistului, este evident că excentricitatea sa a fost, în fond, tocmai felul radical în care a refuzat orice excentricitate. Principiul evocării mediului, valabil în cazul celui care a aderat la el, este cu atât mai valabil în cazul celui care s-a definit prin respingerea lui. De aceea, în ordinea priorităților noastre, evocarea epocii a stat pe același plan cu evocarea omului. În majoritatea biografiilor, accentul cade până la monotonie pe „eroul” principal, în vreme ce alte „personaje”, care au jucat un rol activ în viața acestuia, rămân niște abstracțiuni. Dar în felul acesta epoca nu poate să fie evocată, pentru că ea presupune participarea unui număr mare de oameni. Noi am vrut să înlăturăm acest neajuns și am evocat, ori de câte ori s‑a impus, și personajele din jurul sculptorului. Prezența oricât de episodică a lui Brâncuși la banchetul dat de Pablo Picasso în onoarea lui Henri Rousseau-„Vameșul”, o întrunire, la aceeași masă de cafenea, a lui Brâncuși, Picasso și Matisse, la o manifestare dadaistă, care a degenerat într‑un scandal monstru, dau substanță unor abstracțiuni, ne plasează pe noi în mijlocul evenimentelor, dar mai ales îl implică pe eroul nostru în epocă. Aceste interacțiuni umane explică climatul de idei și îl așază pe Brâncuși psihologicește în vremea sa. A nu menționa o vizită pe care Wilhelm Lehmbruck i-a făcut-o lui Brâncuși în vremea în care acesta expunea Rugăciunea la Salon, înseamnă a nu da un tablou veridic de epocă (liniile Rugăciunii se vor regăsi apoi, obsesiv, în creația germanului, căruia sculptura românului i‑a provocat o „revelație” și i‑a dat însăși cheia viziunii sale artistice ulterioare) și chiar a compromite încercarea de evocare a lui Brâncuși. Ne‑am impus dar, să citim un număr impresionant de cărți despre Parisul din prima jumătate a secolului trecut. Mai întâi, au fost lucrările de sinteză despre epocă, apoi au fost biografiile „personajelor” care au „făcut” acea epocă, ele fiind tot lucrări de sinteză, dar să le numim unidimensionale. De obicei, biograful se mândrește cu numărul mare de persoane cărora le‑a cerut concursul în procesul investigațiilor sale. Metoda noastră a fost opusă. La data aceasta puțini dintre cei care l‑au cunoscut pe Brâncuși mai sunt încă în viață. Aceștia, dacă au avut ceva de spus în legătură cu el, au făcut‑o de mult. Noi am lucrat deci în cea mai deplină izolare, acasă sau în sala de bibliotecă, și nicio afirmație care apare în carte nu este în afara unei surse scrise. Se consideră, de obicei, ca de la sine înțeles faptul că nu poate fi evocată o existență fără a se bate cu pasul locurile în care acesta s-a desfășurat. Am făcut-o, desigur, și noi. Însă această direcție nu trebuie absolutizată. Mai întâi că Brâncuși a avut o viață destul de sedentară, călătoriile sale în afara Franței fiind puține și de scurtă durată și vizitarea acestor locuri nu aduce o recoltă prea bogată. Dar chiar și în Franța, după cum se va vedea, se poate spune că el a trăit în acea insulă în spațiu și timp care a fost Montparnasse din prima jumătate a secolului XX. Însă acel spațiu, plin de ateliere de pictori și sculptori, intrat în legendă, a dispărut din istorie. Montparnasse de astăzi, este altul. Așa cum Montmartre, în vremea când Brâncuși s‑a stabilit la Paris, nu mai era decât un loc unde căutătorii de umbre ilustre rătăceau duși de recentul prestigiu al impresionismului și al neoimpresionismului, tot astfel Montparnasse de azi este mai mult un obiectiv turistic. A-i bate străzile, este a nu afla nimic despre arta modernă. Adevăratul drum spre „acel” Montparnasse trece prin biblioteci. Odată biografia exterioară scrisă, abia acum, după acest drum ocolit, șansa biografului de a „citi” psihologia omului a crescut considerabil. Ne trebuia mai întâi trupul de carne și oase, dar numai pentru ca, mai apoi, să‑l însuflețim cu psihologie. Metoda de expunere a materiei este cea cronologică. Am alternat însă, în anumite momente ale narațiunii, metoda cronologică cu cea eseistică. Metoda cronologică împinsă prea departe ar fi dus la absurd. Multe informații care nu pot fi datate ar fi rămas afară, în vreme ce altele, datate, ar fi trebuit să întrerupă narațiunea.

Un exemplu elocvent sunt vizitele extrem de numeroase în atelierul lui Brâncuși, unele chiar foarte semnificative. Ele au fost tratate eseistic. Altfel, ar fi trebuit să întrerupem și noi narațiunea ori de câte ori s‑ar fi deschis ușa atelierului din Impasse Ronsin. Am spus mai sus că există un „mister Brâncuși”. Am încercat să risipim acest mister, țesut în jurul sculptorului legendar, plecând de la documente. Am reușit? Sperăm că am reușit măcar în parte și nu suntem modești. Legenda lui Brâncuși va continua să ne scape pentru că, în zona rarefiată în care și-a trăit el viața, s-a învăluit pentru eternitate în „misterul geniului”.

Un ultim cuvânt. Cercetând existența nu numai a unuia dintre pionierii artei moderne, dar și a unui mare artist exilat, autorului acestei cărți nu putea să-i scape și un alt înțeles al trudei sale: acela că această trudă avea o semnificație chiar mai largă, rezultatul ei fiind realipirea la România a unuia dintre teritoriile ei dintre cele mai splendide, vremelnic pierdute: sculptorul Constantin Brâncuși.

Notă:

Actaeon Books, Baia Mare, 2023, 815 p.