La Festivalul internațional „Primăvara Poeziei/ A Költészet Tavasza/ Spring of Poetry”, desfășurat în perioada 5-10 mai 2025, s-au recitat versuri, dar s-a și discutat despre poezie. În 9 mai, la sediul Inspectoratului Școlar Județean Sălaj, a avut loc o întâlnire – dezbatere cu poeții prezenți la festival. Moderatorul manifestării a fost Daniel Săuca. Au fost dezbătute câteva teme importante care țin de poezie și au fost propuse patru întrebări:
1. Poate poezia să facă o diferență în societate?
2. Care este rolul social al poetului astăzi?
3. De ce continuăm să scriem poezie?
4. Este poezia un limbaj universal al iubirii?
Au luat cuvântul: Balázs F. Attila, Metin Cengiz, Tarek Eltayeb, Filip-Kégl Ildikó, Filip Tamás, Halmosi Sándor, Kim Kooseul, Karel Alexei Leyva Ferrer, Anna Lombardo, Marcel Lucaciu, Emmanuelle Malhappe, Saúl Gómez Mantilla, Pál Dániel Levente, Vielsi Arias Peraza, Traian Pop Traian, Mónica Lucía Suárez Beltrán, S. Üveges Henrietta și Călin Vlasie. În final, a fost citit un poem scris de Pethő Lorand. Dezbaterea poate fi urmărită pe site-ul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj și pe conturile de facebook și youtube ale instituției de cultură din subordinea Consiliului Județean Sălaj.
(A.-B.K.)
Anna Lombardo (Italia):
Poezia este o operă colectivă
1. Tot ceea ce facem ca ființe umane, atât colectiv, cât și individual, are un impact asupra societății. Prin urmare, poezia, ca element al cuvântului poetic, participă la acțiunile și faptele polisului global. Dar nu trebuie să uităm niciodată că, în cele din urmă, cel care creează poezia este poetul. Și încă o dată, poezia/poetul pot face o diferență în societate.
Deși poezia poate părea o operă individuală, ea este o operă colectivă pentru că vorbește despre noi; este ca o oglindă gigantică în care societatea se poate privi pe sine și acțiunile sale.
Urmând versul poetului albanez Ismail Kadarè, de exemplu, ne putem opri și reflecta asupra direcției pe care o ia societatea; replica sa sună așa: „Veniți și agățați-vă armele de cuiele rimelor.”
2. Ca figură societală, poetul servește drept oglindă pentru conștiința colectivă. Este vocea poporului, conștiința societății și gardianul adevărului și frumuseții.
Astăzi, poeții (și poezia) se luptă să-și găsească un rol coerent în societate. Au fost vremuri când poetul era o figură proeminentă, ținută la mare preț de toți cei din cadrul societății piramidale. Poezia era instrumentul perfect pentru a denunța tirania sau pentru a da voce celor care nu aveau. Chiar și astăzi, poezia și poeții din întreaga lume își păstrează această vocație în ADN-ul lor: să spună adevărul și să răspândească frumusețea sufletelor umane, a naturii și a planetei care ne găzduiește. Deși instrumentele actuale de cenzură și marginalizare editorială sunt mai puțin agresive în societatea noastră occidentală modernă, se încearcă replicarea cuvintelor poetice într-o asemenea măsură încât poezia își pierde substanța și puterea. Apariția altor surse de informare, de exemplu (ziare, știri, radio și internet), împreună cu schimbarea industriei editoriale, mai concentrată pe profit decât pe calitate, uitând rolul său fundamental de a oferi oamenilor un instrument pentru a-și cultiva gândirea critică, contribuie la lipsa de timp pentru a se bucura de artă sau a citi o carte, a schimba opinii despre altceva decât media sau bârfele de pe Facebook etc., contribuie la această schimbare. Poeții și poezia au fost, de asemenea, una dintre sursele de învățare pentru oameni, de exemplu, pentru a înțelege sau recunoaște sentimentele umane, dar și acțiunile umane. Astăzi, știrile și ziarele pot satisface nevoia de a cunoaște fapte, sentimente etc., și se poate crede că treaba poetului s-a încheiat. Totuși, modul unic pe care poezia îl are de a face față tuturor contradicțiilor noastre, contradicțiilor umane, modul în care poezia ne poate explora sentimentele și ne poate angaja să înțelegem căutarea noastră personală și universală este ceea ce face o diferență enormă.
3. De ce continuăm să mergem la ea și să batem la ușa ei? Suntem cu toții nebuni? Ce căutăm și ce cerem? Asta cred eu sau asta mă împinge să fac asta. În primul rând, poezia ne aparține pentru că merge alături de istoria și povestea noastră. În acest sens, văd importanța crucială a continuării de a scrie și citi poezie, de a pune cap la cap fragmentele din noi înșine sau, cum îmi place să-i spun, puzzle-ul nostru propriu. Poezia este fântâna și rezerva noastră de rezistență umană, unde pot stoca și recupera fiecare emoție, sentiment, gând, viziune și durere care mă înconjoară. Este linia mea de salvare. Cuvântul poetic este, de asemenea, modul meu de a menține o relație sănătoasă cu mine însămi și cu lumea și este modul meu de a rămâne fidelă artei mele și ființei mele umane; rolul meu de mesager sau ambasador și martor onest și sincer al acelei frumuseți și armonii pe care o avem în interior; un mod de a le aminti semenilor mei, bărbați și femei, că o altă lume este posibilă. Cu puterea sa de a stimula empatia, poezia mă/ne ajută să ne înțelegem unii pe alții, să simțim compasiune și să folosim creierul și toate simțurile într-un mod critic. Imaginați-vă o lume în care nu totul este sub legea profitului. Poezia este un far de speranță, amintindu-ne că o altă lume nu este doar posibilă, ci și la îndemâna noastră.
Desigur, poezia un limbaj universal al iubirii. Cu toate acestea, poezia este limbajul sufletului, al imaginației și al posibilităților infinite disponibile. Iubirea este unul dintre sentimentele noastre, desigur, și unul puternic, sunt de acord, dar nu singurul care poate „mișca stelele”, contrar a ceea ce credea Dante, și îl iubesc pe Dante.
Poezia are multe merite, unul dintre acestea fiind capacitatea sa de a „numi fără a spune, a spune fără a numi”. Această tehnică paradoxală le permite poeților să transmită semnificații și emoții profunde fără a le enunța explicit. Este ca și cum ai picta un tablou cu cuvinte, unde cititorul poate interpreta sensul pe baza propriilor experiențe, adăugând profunzime și complexitate operei sale. Este ca un cod secret pe care doar cei care se implică cu adevărat în poezie îl pot descifra, adăugând încă un nivel de semnificație operei. (Traducere de C.Ș.C.)
Vielsi Arias Peraza (Venezuela):
Poetul are responsabilitatea de a păzi marele rezervor cultural pe care societatea l-a țesut de-a lungul istoriei sale
1. Lumea de astăzi vrea să ne impună un tip de societate care presupune o locuire instantanee și dispariția identității. Să ne amintim că identitatea este prelungirea memoriei, persistența unui trecut, o comunitate care se susține doar pe fragmentar, al cărei scop este doar în viitor și este incapabil să îngrijească și să dea continuitate legăturii pe care o are cu trecutul său.
Cu toate acestea, toate societățile au nevoie de un sentiment colectiv, transcendent, de o memorie care să fie susținută și a cărei formă se exprimă printr-o tradiție culturală.
Acum, cuvântul identitate este problematic în sine, pentru că pune un conflict cu sinele și cu relația noastră cu ceilalți și cu acel sine colectiv într-o lume globală. Proiectul de globalizare aduce cu el și alte probleme: migrații, trafic de ființe umane, contrabandă… Știm că migrațiile au existat încă de la începutul umanității și că grupurile umane se deplasează în căutarea unor condiții de viață mai bune, marea întrebare de problematizat este: ce se întâmplă cu identitatea în fața cizmei globalizării sau a ceea ce ei numesc subjugare și, deși va exista întotdeauna un punct de echilibru, este necesar un proces de aculturație. Nu am un răspuns definitiv la această întrebare, dar aș dori să contribui să mă gândesc la unul: identitatea nu este fixă, nu este statică, iar pornind de aici, generațiile tinere adaugă mereu noi elemente ființei naționale, cerându-și propriile interese, nevoi și preocupări.
În fața acestei întâlniri sau încălcări inevitabile, cred că trebuie să existe întotdeauna un punct de plecare. O sursă în care generațiile se pot refugia și se pot duce la izvor atunci când circumstanțele o cer.
Cred că ființa din societate care poate contribui la construirea unei amintiri este poetul. El are marea responsabilitate, ca și monahii sau cărturarii din antichitate sau șamanii popoarelor native, de a păzi marele rezervor cultural pe care societatea l-a țesut de-a lungul istoriei sale. Suntem ca un fel de „nucleu”, un centru de căutare care păstrează cele mai prețioase lucruri. Nu putem lăsa noile generații în derivă. Toate societățile au nevoie de un punct de echilibru.
Atomizarea este punctul în care societățile contemporane s-au dedicat satisfacerii nevoilor pe care le solicită nivelul lor de trai, dar au lăsat deoparte dezvoltarea individualității lor, adică posibilitatea de a-și adăuga propria subiectivitate societății. Heller spune că ceea ce dă sens vieții unei persoane este posibilitatea de a putea adăuga societății particularitatea și propriile interese. De aceea, cred că poezia poate contribui social prin întoarcerea în centrul nostru.
2. Această întrebare a fost pusă de T.S. Eliot în eseul său „Funcția socială a poeziei”, unde încearcă să dea un răspuns. El pleacă de la ideea că poezia are și a avut întotdeauna o funcție diferită pentru fiecare epocă și fiecare societate. Adică diferitele întrebuințări pe care societatea le-a dat poeziei au făcut posibilă atingerea desăvârșirii acesteia, pentru că poezia lui Eliot poate avea o funcție specifică, didactică, politică, morală, filosofică etc. Totuși, el subliniază că de multe ori un poet poate fi privit cu suspiciune atunci când susține abordări particulare (politice, religioase, morale) și, în același timp, exprimă poezia din puncte de vedere contrare. Pentru Eliot nu este important acest lucru, ci faptul că poemul supraviețuiește schimbărilor de „opinie populară sau dispariției complete a interesului pentru subiectele care îl preocupau pe poet”.
De exemplu, în poezia venezueleană de la începutul secolului XX există un poem memorabil care încă vorbește generațiilor recente: „Tatăl meu, imigrantul” de Vicente Gerbasi, unde acesta povestește despre călătoria din orașul său natal, Canoabo. Chiar dacă acest limbaj romantic este oarecum învechit în formele mai contemporane, el continuă să ne uimească, fără îndoială.
Acum, dacă mă întrebați care este funcția socială a poeziei, în primul rând cred că trebuie să ne facă să simțim, să ne evoce un sentiment, să ne conecteze cu viața, să comunicăm o nouă experiență, să exprimăm ceva ce poate am experimentat și nu știm cum să spunem. În al doilea rând, pentru a recupera limba maternă, una dintre căile pe care le au imperiile pentru a cuceri teritoriul ocupat este prin dispariția celor care vorbesc limba, în acest sens poezia prin recuperarea limbii locale; acea limbă sălbatică ne găsește permanent cu tradiția și în aceasta ea joacă un rol foarte important, pentru că poetul, recuperând graiul local, numind străzi, flori, copaci, ziduri, care aparțin geografiei locale, ne plasează în câmpul identitar. Este un mod de a vorbi „despre personalitatea oamenilor”, așa cum spune Eliot. În al treilea rând, împărtășesc cu Eliot această idee de traducere, posibilitatea dialogului dintre popoarele care se întâlnesc prin limbă, acea „comunicare spirituală” posibilă pentru că unii învață limba altora, și care ne permite să „simțim într-o altă limbă”, pentru ca datorită poeziei să înțelegem o altă cultură, să putem „intra în altă țară”.
3. Deși pare o întrebare simplă, este una cu un răspuns complex. Ceea ce se întâmplă cu omenirea se întâmplă și cu poezia. Conflictele omului: dragostea, durerea, angoasa, incertitudinea etc. sunt întrebări la care poezia încearcă să răspundă. Așa că poetul caută în permanență răspunsuri la întrebările sufletului.
Poetul scrie din această nevoie de a săpa în sine, așa că vrea mereu să-și amintească, să ne conecteze cu amintirea, cu acea permanență mobilă care este tradiția.
4. Există o viziune oarecum stereotipică asupra poeziei ca limbaj al iubirii. Adică tot ce se scrie face aluzie la acea viziune asupra poeziei ca frumos și romantic, totuși, revenind la ceea ce spune Eliot despre funcția socială a poeziei ca expresie a unui moment istoric, a unei epoci, cred că astăzi poezia, cel puțin așa cum o percep eu, este un limbaj care se extinde dincolo de această viziune și recurge la teme contemporane precum războiul, migrația, tot ceea ce suferă umanitatea, tot ceea ce doare astăzi. Dragostea este doar una dintre numeroasele teme posibile ale poeziei. (Traducere de C.Ș.C.)
S. Üveges Henrietta (Slovacia):
Scriitorul scoate la iveală teme din adâncurile psihicului universal
1. Motto:„Cărțile au dus lumea înainte.” – Gutenberg (1400-1468)
Poate că nici nu este necesar să săpăm până la Epopeea lui Ghilgameș (2100-1200 î.Hr.) sau mai adânc – deși cu siguranță am putea – atunci când încercăm să demonstrăm importanța literaturii și rolul său societal de-a lungul secolelor, prin peisajele liniștitoare și modelatoare de umanitate ale călătoriei noastre prin timp. Cred că literatura face cu adevărat diferența; are puterea de a declanșa schimbarea în societate.
Prin poveștile împletite ale epocilor și generațiilor, literatura transmite în mod constant un fel de moștenire istorică, culturală, lingvistică și intelectuală. Lecturile noastre se înalță în spatele nostru ca niște monumente din trecut. Deși „nu este nimic nou sub soare”, noi suntem mereu noi. Privim lumea cu ochi proaspeți și, pe măsură ce facem acest lucru, inconștientul colectiv evoluează, se îmbogățește și ia forme noi. Vastul corpus de cunoștințe, atât în spatele nostru, cât și în fața noastră, deschide noi uși – în timp ce aceia implicați în literatură încep să-și insufle noi valori și viziuni despre lume, care astăzi sunt adesea înlocuite de tastaturi sau chiar algoritmi. Semnele, limbajul, modurile de gândire sunt toate în transformare – și, firește, literatura însăși se transformă și se remodelează în consecință.
Încă din 1949, Orwell a ridicat întrebarea în „1984”: vor scrie mașinile într-o zi pentru noi? Odată cu apariția inteligenței artificiale (IA), suntem acum la doar o apăsare de tastă distanță de a accesa orice – lucruri pe care odinioară le consideram science-fiction. Această chestiune nu îi preocupă doar pe tinerii din întreaga lume. În timpul călătoriilor mele, studenții universitari din Generația Z i-au întrebat în mod repetat pe scriitori, poeți și traducători literari cum percep ei expansiunea IA în literatură. Deși noile tehnologii sunt într-adevăr utile – ele pot aduna, organiza și sintetiza gânduri – prezența umană, perspectiva personală rămâne de neînlocuit. Suntem noul element de pe paleta vieții și a literaturii – și prin noi, scrisul se naște mereu din nou, indiferent de instrumentele pe care le folosește acest act de creație.
2. Textul modelat de scriitor este întotdeauna o reflectare a influenței narațiunilor geopolitice, societale, naționale, sociale, intelectuale, spirituale și emoționale asupra autorului. Pe măsură ce cuvintele se maturizează în propoziții într-un creuzet al gândirii, scriitorul transmite, cu o voce personală, tot ceea ce privește cu adevărat diferitele straturi ale societății. S-ar putea spune că scriitorul scoate la iveală teme din adâncurile psihicului universal – și însuși actul de a fi vorbite are deja putere vindecătoare.
Astfel, ca femei, ca mame, ca indivizi care trăiesc în contexte minoritare, deslușim în mod natural firul Ariadnei în mod diferit față de un bărbat fără copii aparținând națiunii trăitoare în aceeași perioadă într-o țară – și așa mai departe. Toate acestea se desfășoară în timp ce se echilibrează pe linia fină dintre cererea socială, sensibilitate și actul de exprimare creativă. Dar oare popularitatea, cititorii – rezultatul unui fel de „alegere democratică” – reflectă cu adevărat ceea ce are nevoie societatea de fapt? Cred că în 2025, scrisul este și mai ușor, dar și mai dificil decât înainte. Această serie de provocări poate prinde contur ca virtuți în literatură, contribuind la o creștere reciprocă prin procesele de conștientizare și autocunoaștere.
Și, din moment ce consider încă oportun, permiteți-mi să rezum toate acestea în lumina unui autor maghiar a cărui operă cred că rămâne relevantă chiar și astăzi: Hamvas Béla. Potrivit lui, un scriitor nu este doar o figură socială, ci un ghid spiritual – cineva care, chiar și într-o epocă secularizată, este capabil să mențină o legătură cu ordinea divină. Calea scriitorului este solitară și dificilă, dar indispensabilă pentru umanitate. Hamvas se referă adesea la scriitor ca la un inițiat, cineva cu o imensă responsabilitate morală, care nu trebuie să cedeze ideologiilor politice, gusturilor maselor sau utilitarismului. Un scriitor adevărat funcționează ca o busolă morală – cineva care spune adevărul chiar și atunci când este periculos sau nepopular. Scriitorul este un gardian al culturii, a cărui sarcină cea mai importantă este aceea de a reînvia tradițiile pierdute și de a menține continuitatea spirituală. Scrierea, în acest sens, este un act sacru. Pentru Hamvas, actul de a scrie este un fel de ritual care conectează individul la ordinea divină. În astfel de momente, scriitorul nu își exprimă doar o opinie personală, ci devine un canal – servind ca purtător de cuvânt al adevărului.
3.Pentru că sufletul simte un impuls interior,
Pentru că avem nevoi mai profunde decât lumea animală.
Pentru că multa lectură se revarsă în cele din urmă în scris,
Așa cum o albie poartă apa
Spre oceanele mai largi,
Așa tânjește cuvântul să se întoarcă la propoziții,
Să prindă contur ca imagine,
Gata de a fi citit,
Renăscut –
Să creeze din nou…
4.De unde altundeva ar fi putut începe?
Căci greutatea insuportabilă a emoției este fitilul imaginilor.
Și astfel, alături de iubire, durerea a așezat cuvinte pe morminte.
Și în timp ce curta în „melodii lirice”,
a pus secrete în muzică, pentru a exprima inexprimabilul,
folosind extractul siropos
al auto-exprimării ca instrument, fermentând nespusul.
Și astfel a lăsat rime în melodii…
Cum este poezia diferită astăzi?
Prin asta și noi suntem diferiți.
Am integrat cunoașterea
pe care strămoșii noștri au transmis-o
prin moștenirea experienței.
Este datoria noastră să o sintetizăm în noi înșine
și s-o oferim mai departe
dintr-o stare de înțelegere mai profundă,
evitând greșelile trecutului
și prevenindu-le.
Deși știm că nu există nicio greșeală
care să nu fie un moment crucial al învățării,
și deși intențiile bune duc adesea la cădere,
într-o zi ne vom ridica deasupra ei – îndrăznesc să cred. (Traducere de C.Ș.C.)
Tarek Eltayeb (Egipt):
Scrisul este o călătorie
1. Poezia este o formă puternică de artă care vorbește conștiinței și emoțiilor. Cuvântul „poezie” în limba mea maternă este derivat din cuvântul „sentiment”. Poezia este înrădăcinată în emoție, iar emoțiile au o influență semnificativă asupra minții și gândirii. Poezia nu oferă soluții, ci mai degrabă pune noi întrebări pentru a testa mintea cititorului sau ascultătorului, determinându-l să-și regândească presupunerile și ceea ce consideră că este de la sine înțeles. Adevărata poezie izvorăște din răzvrătire și îl iubește nu pe cel supus, ci pe rebel.
2. Rolul social al poetului nu decurge neapărat din munca socială directă, iar acesta este un lucru bun. Mai degrabă, rolul său cel mai important este să-și transmită viziunea altora fără dictare sau constrângere (pe care, desigur, nu le poate aplica), ci prin discuție și dialog.
Singura condiție prealabilă este libertatea.
Lumea de astăzi este într-un impas, iar războiul a devenit cel mai simplu joc în majoritatea locurilor de pe Pământ. Achiziționarea unei arme a devenit mai ușoară decât cumpărarea unei cărți. Afirmația că lumea a devenit un singur sat global și că totul este la îndemâna tuturor este o minciună vicleană. Lumea pare uniformă și consistentă doar superficial. Cantitatea enormă de informații disponibile nici nu contribuie la o mai mare securitate și nici nu duce la cunoaștere adevărată.
3. Scriem pentru că noi credem că scrisul este o călătorie pe calea umanității, pe calea înțelegerii, dialogului și comunicării.
Scriem pentru că simțim bucuria și necesitatea scrisului, importanța lui și sentimentul că toți curgem în același râu, deși cu diferențe și direcții necesare, care în cele din urmă converg.
Scriem pentru că noi credem în libertatea de gândire și de exprimare și în dreptul la schimbare.
4. Aș vrea să spun că poezia este un limbaj universal al umanității. Pot spune că simțul uman care m-a adus alături de poeți în multe întâlniri din întreaga lume este printre cele mai sincere și mai frumoase lucruri pe care le-am văzut și la care am sperat vreodată. Traducerea poemelor altor poeți în limba mea maternă sau în limbile pe care le stăpânesc mi-a deschis porți magnifice către alte lumi și orizonturi suplimentare. Sursa umană a fost originea pentru majoritatea, iar ieșirea a fost în același timp sfârșitul și un nou început. Dragostea este un tribut adus umanității; deci, în cele din urmă, sunt de acord că poezia este un limbaj universal al iubirii în sensul său cel mai pur și profund. (Traducere de C.Ș.C.)
Emmanuelle Malhappe (Franța):
Poezia este umanitate
Să ne imaginăm o societate fără poezie sau fără orice fel de artă. Poate asta nu e atât de departe de cea spre care ne îndreptăm… Totul trebuie să fie util imediat (= bancabil), totul trebuie să fie previzibil (= ordine), totul trebuie să aibă cât mai puțin sens. Ceea ce este uman la oameni ar dispărea. Iar oamenii ar deveni nimic mai mult decât bipezi, niște animale ca toate celelalte. Relațiile s-ar schimba în timp (deja s-au schimbat foarte mult): time is money. Lucru care este cu mult sub valoarea timpului și a complexității acestuia.
În cadrul conferinței „Les Mardis de la Fondation” din 17 martie 1987, filosoful francez Gilles Deleuze a explicat că societățile noastre nu mai sunt societăți disciplinare, ci au început să devină societăți de control. Iată-ne acum! Comunicarea este arma care este folosită pentru a ne controla. Un control interior. Ceea ce este vizat este nimic mai puțin decât intimitatea noastră. Rețelele de socializare nu numai că ne expun și ne vând viața privată, dar, ceea ce e și mai periculos și mai pernicios, ne-au modificat relația intimă și complexă cu limbajul. Prin limbaj se realizează simultan o distrugere a complexității acestuia și o proliferare a informațiilor.
Poezia rezistă la două tendințe opuse: simplificarea și complicarea. Cum? Prin complexitatea ei! Ceea ce înseamnă că poate realiza relații vii între lucruri, cuvinte, oameni, locuri și așa mai departe. Polisemia artei implică libertate. Nu există un cuvânt ultim, nici un mod unic de a citi. Nu doar din cauza toleranței (ceea ce nu este atât de rău), ci pentru că limbajul ne scapă mereu, pentru că limbajul ne-a condus și ne conduce. Și nimeni nu-i poate fi stăpân.
Poezia e în lume. Dar are nevoie de inimi și suflete umane pentru a fi văzută și cântată. Poezia este capacitatea umană de a percepe și de a împărtăși frumoasa fragilitate a celor vii. Poezia este ceea ce încearcă să atingă și să împărtășească ceva din adevărul condiției noastre umane vulnerabile. Iar poezia există pentru că femeile și bărbații, sensibili la frumos și la adevăr, au dorința de a încerca să o prindă și să o transforme în cuvinte, astfel încât și alte femei și alți bărbați să poată lua parte la ea chiar dacă nu o văd, să o savureze chiar dacă sunt departe de ea. De aceea, poezia are de-a face cu un joc între prezență și absență, în timp ce comunicarea, precum codurile animalelor, se concentrează doar pe prezență. Dar un cod nu este un limbaj. Codul este util. Limbajul este invocator. Codul este pragmatic. Limbajul este poetic.
Din acest motiv, poezia are nevoie de poeți, iar rolul poeților ar putea fi tocmai acela de a nu avea niciun rol, de a scăpa de orice fel de funcționalizare. Și aceasta este una dintre părțile dificile ale acestei chestiuni: rolul poeziei – pentru că se presupune că cineva trebuie să-și dorească să fie util sau, cel puțin, să încerce să dea un sens vieții. Poate că poetul este cel care ne eliberează de această obligație de a avea sens. Poate că poetul este cel care face loc dorinței, golului. Poate că poeții sunt cei care preferă viața în locul identității pentru că viața are nevoie cu siguranță de alteritate. Pentru că viața este alteritate.
Așadar, de ce mai scriem în timp ce lumea se învârte fără noi? De ce mai scriem într-o lume digitală, într-o lume neoliberală? Pentru că artiștii nu vor ca lumea să se învârtă! François Tosquelles, un psihanalist catalan, spunea: „dacă funcționează ceva, oprește-l!”. De ce? Pentru că, de îndată ce acel ceva funcționează, riscă să devină mecanic. Iar umanitatea, ceea ce ne face oameni și nu doar bipezi, este disfuncțională și nemecanică.
A scrie poezie sau a crea opere de artă (picturi, muzică, sculptură, filme etc.) menține lumea deschisă, deschide un spațiu. Pentru mine, poezia este acest spațiu. Poezia se reinventează mereu. Creația este creație, nu reproducere. Animalele se reproduc. Noi, oamenii, facem dragoste. Noi, oamenii, trebuie să ne creăm fiecare moment al vieții noastre.
Nu este doar o chestiune de frumusețe (poate deloc o chestiune de frumusețe): este o chestiune de adevăr și umanitate. Există ceva în a fi om care se reinventează de fiecare dată când un om creează ceva. De aceea, efortul de a scrie, de a picta și procesul de creație în general este mult mai important decât rezultatul. Tablourile pot fi vândute. Sculpturile pot face parte dintr-o piață. Muzica poate fi o meserie. Filmele pot face bani. Dar creația este ceva ce nu poate fi vândut pentru că nimeni nu o poate prinde în vremea apariției sale. Și când opera de artă este gata, creația a dispărut.
Dar, dacă reușiți să păstrați o parte foarte mică din viață între două pagini, atunci ați câștigat o bătălie foarte mică, dar crucială, nu numai împotriva morții, ci și împotriva a tot ceea ce ne distruge umanitatea, demnitatea și fericirea. La urma urmei, singurul lucru pentru care trăim este să fim vii.
Poate aș putea spune că poezia este partea tăcută a limbajului, o parte tăcută care, totuși, reușește să fie împărtășită puțin. Poezia schimbă nespusul în inefabil, adică transformă ceva închis într-un infinit. Poezia este jocul dintre absență și prezență, pe care limbajul îl oferă oamenilor și pe care oamenii îl redau, ca dar ritual, limbajului. (Traducere de C.Ș.C.)
Mónica Lucía Suárez Beltrán (Columbia):
Poezia este viață
Pe mine, poezia mă însoțește peste tot, în munca mea, ca mamă, profesoară, femeie și în calitate de cetățean. Este o modalitate de a vedea lumea și asta se reflectă în tot ceea ce fac. Cred că poezia se extinde spre toate artele: muzică, dans, desen, teatru și altele. Poezia merge de la intim la alteritate și reușește să transforme în mod sănătos societatea. Poezia îi poate ajuta pe alții. În țara mea, Columbia, am organizat ateliere de scriere de mărturii pentru victimele conflictelor, femei, copii, adulți. Acea muncă a fost importantă pentru a le vindeca și a le curăța inimile, dar și pentru a reconcilia oamenii. Întotdeauna cred că trebuie să aducem poezia copiilor și tinerilor pentru ca ei să înțeleagă că poezia este viață. (Traducere de A.-B.K.)
Metin Cengiz (Turcia):
Poezia a fost un mijloc eficient de comunicare directă
În Turcia, se credea că rolul poeziei este foarte, foarte important. Se credea că poezia are un efect direct asupra oamenilor și societății. În societățile în care mijloacele de comunicare nu erau atât de dezvoltate ca astăzi, rolul poeziei în comunicare a fost, fără îndoială, mult mai important decât astăzi. Efectul său asupra oamenilor a fost, de asemenea, mult mai luminos. Îmi amintesc de copilăria mea, când capitalismul nu era încă atât de dezvoltat și trubadurii foloseau poezia. Oamenii au fost captivați de magia cuvintelor. În fiecare oraș erau doar cinci sau șase radiouri, iar societatea era una orală. Poezia a fost un mijloc eficient de comunicare directă. Astăzi, poezia didactică nu mai există, toată lumea are un telefon în buzunar, iar efectul poeziei este indirect și direct. (Traducere de A.-B.K.)
Marcel Lucaciu:
Poetul și poezia trebuie să coboare în stradă
Poetul are nevoie de singurătate și de liniște uneori, dar asta nu înseamnă că trebuie să se retragă definitiv în turnul lui de fildeș sau într-un clopot de sticlă, de unde să nu vadă sau să nu audă nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lui. De aceea, cred că poetul și poezia trebuie să coboare în stradă, să radiografieze ceea ce observă în jurul lui cu un ochi de reporter. Au fost mulți poeți care au demonstrat că se implică în viața socială. Am să dau câteva exemple din literatura română și mă gândesc, aici și acum, la doi mari poeți români: Mihai Eminescu și Tudor Arghezi. Rolul social al poeziei se poate observa în scrisorile lui Eminescu și mai ales în articolele sale publicate în ziarul „Timpul”. De cealaltă parte, un pic mai târziu, Arghezi a avut și el un rol social, mă gândesc numai la „1907 Peisaje”, când în versuri a prezentat, așa cum a simțit el, marea răscoală a țăranilor. Așadar nu cred doar în poetul care este doar trubadur, cred în poetul care își asumă și rolul de profet, măcar din când în când. Poetul trăiește în lumea aceasta, indiferent că îi place sau nu și atunci trebuie să scrie ce simte față de această lume, ce crede despre ea. Cine a citit sau va citi scrisorile mele către Isolda, a observat sau va observa că aceste scrisori nu sunt doar despre dragoste sau de dragoste. Am început să le scriu după 1980 și le scriu și în prezent, dar printre versuri, printre sentimente, pe lângă dorul de Isolda se pot observa metaforele unor figuri politice românești, sunt chiar metafore ale unor evenimente sociale. Totul este important în poezie, pentru mine, sentimentele sunt foarte importante în poezie, dar am înțeles că nu sunt suficiente sentimentele, e nevoie și de revoltă, e nevoie și de protest.
Kim Kooseul (Coreea de Sud):
Poetul este în esență un copil
Rolul social al poetului a fost adesea discutat în mod special prin lentilele gândirii din lumea vestică. William Wordsworth spunea că poezia își are originea în emoții retrăite, în clipele de liniște, iar faimoasele eseuri lui T.S. Eliot au stabilit ordinea în tradiție și au avut un factor major în renașterea interesului pentru poezie. Voi vorbi despre rolul social al poeziei, concentrându-mă pe gândirea estică, în special asupra taoismului. Eu cred că ființele umane sunt născute ca poeți, iar poetul este în esență un copil, care percepe, la bază și instinctiv, lucrurile într-un mod unificat. El vrea să vadă lumea într-un mod unificat, nu există o diviziune, o separare între el și ceilalți, între el și lume. Eu cred că acesta este stadiul purității, care poate fi numită și inocență, așa și poetul își reține viziunea copilului în inima sa. Poetul, nu doar descrie ceea ce vede în lume, ceea ce percepe, ci caută să unifice lumea, pacea și ordinea. Filosoful Lao Zi oferă o idee profundă în cartea sa faimoasă „Tao Te Ching”, în care vorbește despre feminin și despre copil. El spune că natura femeii și cea a copilului sunt similare naturii apei, care curge fără nicio luptă, fără nicio barieră. Apa pare să fie slabă, dar în cele din urmă distruge piatra, tot așa esența copilului, natura copilului poate schimba lumea. Calitățile copilului îl pot învinge pe cel puternic, pe cel tare, și asta face poezia atât de vitală în conflictul lumii reale de astăzi. Poetul nu strigă, el șoptește, adună, așa cum ne adunăm și noi aici. Poetul vindecă, unifică într-unul, acesta este sensul adevărat al rolului social al poetului. (Traducere de C.Ș.C.)
Balázs F. Attila:
Fără poezie, viața mea nu ar avea niciun sens
În fiecare zi, vedem, descoperim că lumea merge într-o direcție periculoasă. Lumea și omenirea nu se pot salva decât prin poezie și artă, acesta este crezul meu și fără acest crez viața mea nu ar avea niciun sens.
Călin Vlasie:
Pledez pentru poezia care are o funcție
Poezia are o funcție socială. Poezia este ceea ce ne exprimă pe noi înșine, iar noi înșine nu trăim în afara societății. Poezia este o formă de comunicare, în primul rând, și dacă este o formă de comunicare, o comunicare fără mesaj nu există. Deci, în mod implicit, poezia are și mesaj social, uman, individual, cum vreți să-i spuneți. Discuția despre poezie este absolut uluitoare întotdeauna, dar eu pledez pentru poezia care are o funcție, nu pentru poezia care se scrie singură, undeva izolat; dacă aș proceda așa m-aș considera un grafoman, dar poeții nu sunt grafomani, ca principiu. Poetul, care este cu adevărat poet, comunică lucruri, se comunică pe sine, dar și pe ceilalți.
Karel Alexei Leyva Ferrer (Cuba):
Prin poezie, ne înțelegem mai bine pe noi înșine
Pentru națiunea cubaneză, poezia este esență, istorie, emoție, origine, viață. De la începuturile poeziei, de la José María Heredia, până la tinerii creatori contemporani care scriu, improvizează sau cântă, nu putem uita că originea noastră se află în cuvântul rostit, cel care călătorește prin eter pentru a numi lucrurile. Noi, poeții, suntem, chiar și în singurătatea noastră, cele mai încăpățânate ființe sociale, voci ale conștiinței colective, care au motive pentru a iubi, a lupta și a găsi noi speranțe. De aceea ne străduim să sărbătorim poezia în festivaluri și în alte adunări, dincolo de vanitățile individuale. De aceea căutăm cele ce s-au spus deja și le împărtășim altora sau încercăm să le notăm, pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine. (Traducere de A.-B.K.)
Pethő Lorand:
Manifestum Poeticum sau de ce mai scriem poezie
pentru că lumea încă are nevoie de rime, metafore și suspine estetice
pentru că unele sentimente pur și simplu nu încap într-un mesaj pe WhatsApp
pentru că „Te iubesc” sună mai bine în trei silabe
pentru că realitatea doare mai puțin când e scrisă frumos
pentru că scrisul poetic e mai ieftin decât un psiholog
pentru că nu putem urla în public, dar putem în versuri
pentru că poezia e locul unde logica ia pauză și inima scrie
pentru că uneori avem nevoie de rime ca să ne amintim cine suntem
pentru că lumea are destule știri, dar puțină magie
pentru că nu toți avem voce de cântat, dar toți putem scrie un vers
pentru că realitatea fără poezie e doar… TVA
pentru că poezia e singura formă de rezistență romantică rămasă
pentru că haosul interior are ritm
pentru că uneori cuvintele plâng mai frumos decât noi
pentru că limba cere să fie mângâiată în versuri
pentru că în poezie, chiar și o ceapă poate deveni simbol
pentru că încă sperăm că cineva ne va înțelege
pentru că poezia e singura formă acceptabilă de nebunie
pentru că a scrie poezie e ca și cum ai face foc din cuvinte
pentru că n-am găsit altă formă de a striga în tăcere
pentru că unele lucruri nu pot fi spuse decât în șoaptă și rimă
pentru că suntem romanticii încăpățânați ai unei lumi grăbite
pentru că în versuri, și o pisică pe pervaz devine simbolul singurătății cosmice
pentru că nu toți visăm în proză
pentru că vrem să lăsăm ceva nemuritor
pentru că uneori, cuvintele ne folosesc pe noi, nu invers
pentru că lumea e atât de absurdă, că merită măcar o rimă decentă
pentru că ne place să complicăm lucrurile simple cu grație
pentru că poezia e singurul loc unde inimile pot bate sincron
pentru că în fiecare poet trăiește un revoltat politicos
pentru că uneori nu scriem, ci transcriem ce ne urlă sufletul
pentru că dacă nu scriem, riscăm să devenim normali
pentru că versul e o formă de teleportare emoțională
pentru că în poezie, putem fi cine vrem fără să cerem aprobare
pentru că pe hârtie, chiar și tristețea are eleganță
pentru că poezia e dovada că încă mai simțim și nu ne e rușine cu asta
pentru că nu ne putem abține să nu transformăm haosul în ritm
pentru că oricât s-ar schimba lumea, dorul rămâne poetic
pentru că e singura formă de magie care nu cere baghetă, ci pix
pentru că uneori rima salvează mai repede decât un prieten
pentru că dragostea trece, dar poemul rămâne
pentru că metaforele sunt terapie cu sclipici intelectual
pentru că e mai acceptabil social să fii poet decât melodramatic
pentru că fiecare vers e o mică răzbunare pe banal
pentru că uneori ne e prea rușine să spunem „mi-e greu” direct
pentru că în poezie, și o ploaie de toamnă poate fi revoluție
pentru că uneori scriem ca să înțelegem ce simțim
pentru că poezia e o formă de supraviețuire frumoasă
pentru că ne-am născut cu fraze în cap, nu cu grafice
pentru că… dacă nu noi, atunci cine?
