Rezumat
Comunicarea pornește, pe de-o parte, de la ipoteza că o dimensiune fundamentală în configurarea orizontului epistolar este căutarea identitară a îndrăgostitului. Intenționăm să urmărim cum veridicitatea și afectivitatea sporită din ars dictaminis predetermină problemele de ordin interior, neîmplinirea în iubire, blocajul actului scrierii. Pe de altă parte, demersul nostru caută să identifice diversele modalități de expresie a afectelor, ce mizează pe apetența expeditorului pentru lectură și scriitură. Vom avea, de asemenea, în vedere identificarea unor referințe eminesciene în scrisorile lui Marin Preda, recuperând influențele livrești care prestabilesc formele afectelor (tema geniului, mitul jertfei epistolierului), prezente în corespondența scriitorului.
Abstract
The paper starts, on the one hand, from the hypothesis that a fundamental dimension in shaping the epistolary horizon is the lover’s quest for identity. We aim to trace how the heightened verisimilitude and affectivity specific to the ars dictaminis predetermine inner tensions, unfulfillment in love and the blockage of the act of writing. On the other hand, our approach seeks to identify the various modes through which affects are articulated, grounded in the sender’s inclination toward reading and writing. We will also consider the identification of eminescian references in Marin Preda’s letters, by recovering the bookish influences that pre-establish forms of affect (the theme of genius, the myth of the epistolary writer’s sacrifice) present in the author’s correspondence.
Cuvinte-cheie: căutare identitară, discurs epistolar, ars dictaminis, afectivitate, intertextualitate, referințe eminesciene.
I. Mize și contexte ale cartografierii afective – limitări în discursul epistolar
În cazul cercetării de față, trebuie să ținem cont de noutățile metodologice prin care se răspândesc și se metabolizează, în literatură, directivele teoriilor afectelor. O direcție relevantă în contextul tot mai variat al studiilor literare este, de câteva decenii, și geocritica. În orizontul studiilor de geocritică din secolul al XX-lea, dintre care se disting două lucrări importante: The Routledge Handbook of Literature and Space[1] și Affective Mapping: Melancholia and the Politics of Modernism[2], scindarea dintre paradigma dominantei temporale și spațiul privit ca un conținător al fenomenelor sociopolitice și culturale conduce spre apariția fenomenului de ,,spatial turn”. Prin ,,spatial turn”, înțelegem importanța acordată spațiului și geografiei în investigarea contextelor socioculturale, concomitent resimțindu-se, în cadrul teoriilor literare, atenția acordată dimensiunii afective din literatură, ce determină, la nivel macrostructural, o realitate istorică, iar la nivel microstructural, un construct identitar și mintal al scriitorului.
Conceptul de cartografiere afectivă, introdus de către Fredric Jameson, în cadrul cercetărilor sale dedicate spațiului din literatură, permite abordarea spațiului cognitiv trecut prin filtrul social și, implicit, înțelegerea spațiului ca metodă de producere a afectului[3]. Cu alte cuvinte, geografia literară caută în procesul cartografierii afective descrierea fenomenologică a vieții unui individ[4], spațiul devenind un factor declanșator pentru construcția de identități. În plus, teoriile afectului conturează o dimensiune permanentă între emoție și subiectivitate, afectul marcând „discontinuitatea” sinelui față de sine, o ruptură între „experiența conștientă” și „non-intenționalitatea” afectivă sau emoțională.[5] Ceea ce devine important de amintit aici este faptul că, odată cu crearea unui habitus (termen de sociologie preluat de la Pierre Bourdieu)favorabil emoțiilor circumscrise sferei private[6], ,,emoțiile sunt ,,modelate”, ,,scenarizate”, ,,încadrate”, ,,formate” de o interacțiune complexă și indivizibilă între dispozițiile biologice, variațiile individuale și contextul cultural.[7]
Astfel, de interes critic ar putea fi mai degrabă poziția subiectului în raport cu experiența sa emoțională, declanșată de evenimente, amintiri, gesturi sau lecturi. Tocmai de aceea, pentru a exemplifica conceptul, se cuvine să fie adusă spre analiză o scriitură contaminată de suprapunerea dintre cauză – contextul social – și efect – angoasa personală a scriitorului – adică experiența socială trăită și mărturisită în deplinătatea ei scriitoricească. Dacă, de pildă, conceptele de geografie literară sunt, în genere, aplicate pe textele în proză, nu e de mirare că textele de graniță, implicit, scrisorile dobândesc un statut marginal în literatură. Or, punerea în discuție a unei crize a textului epistolar ridică atenția tocmai prin reverberațiile unor ieșiri din tipar: caracterul nonficțional, referentul real, implicarea directă a emoțiilor epistolierului. Aceste ieșiri problematizează, în vederea stabilirii tezei studiului, mutarea și aplicativitatea conceptelor de geocritică modernă pe fundalul unei producții literare aparent neglijate.
În consecință, urmând linia dezvoltării poziției textelor epistolare din cultura română, se cuvine să ne oprim asupra corespondenței dintre Marin Preda și Aurora Cornu, ce constituie, pe de o parte, o reprezentare a contextului politic ce interferează cu cel intim, iar, pe de altă parte, punctul definitoriu în constelația afectivă a scriitorului. Explorând, din acest punct de vedere, harta afectivă a discursului epistolar dintre Marin Preda și Aurora Cornu, vom inventaria reacțiile emoționale cu care se asociază mențiunile livrești, considerațiile și raportarea la literatura română sub comunism. În vremuri dificile, schimbul epistolar dintre Marin Preda și Aurora Cornu expune, în moduri inedite imperativele preocupării scriitorului pentru operă, în detrimentul relației de iubire, aspect observat și de Mirela Tomoiagă, în O poetică a corespondenței intime în literatura română a secolului al XX-lea:
,,Ceea ce frapează în scrisorile lui Preda este existența a două registre de scriere și, implicit, de lectură: primul accentuează personalitatea scriitorului gustul lui pentru relatarea imediată a unui eveniment, în toate detaliile lui, scrisoarea pierzând, din acest punct de vedere, caracterul ei intim (…) cel de-al doilea registru conturează personalitatea îndrăgostitului, a unui eu dependent de celălalt, foarte temător în privința relației (…).”[8]
Pentru corespondența prediană, sensul estetic este adus la suprafață printr-o dialectică dintre afect și intelect, ce duce spre noi orizonturi ontice. Discursul amoros este caracterizat de veridicitate și afectivitate sporită, autorul acestora transpunându-se într-un cadru intim, în care se reflectă adesea o căutare identitară a îndrăgostitului. Această schimbare de perspectivă asupra ipostazei omului în raport cu exteriorul, așa cum apare și în corespondența dintre Marin Preda și Aurora Cornu, poate fi și un moment de răscruce în procesul de autocunoaștere a scriitorului, date fiind revelațiile ce pot surveni în relația cu sine însuși, modificări discutate de Eugen Simion în studiul său, intitulat Genurile biograficului: ,,Singurul element comun este că omul nu este ceea ce credea că este și că unitatea lui este o simplă iluzie. (…) Biografia modernă reflectă aceste modificări fundamentale în gândirea asupra omului, vizibile în toate disciplinele spiritului.”[9] În măsura în care corespondența intimă poate fi înțeleasă și ca autobiografie implicită, involuntară, devine tot mai interesantă problema autoreprezentării celui care scrie. Astfel, ne vom concentra atenția pe înțelegerea juxtapunerii dintre achizițiile cognitive ale scriitorului și reacțiile sale afective la ele, în paginile corespondenței intime.
II. Corespondența dintre Marin Preda și Aurora Cornu – Limitarea afectivă în discursul epistolar
Pentru a întări argumentele, este cu neputință a cerceta scriitura secolului al XX-lea din spațiul românesc fără a ține seamă de rolul jucat de textele epistolare în conturarea unei istorii literare. Literatura sub comunism devine un conținător al fenomenelor sociopolitice și culturale și conduce spre apariția unor forme de import și imitație ce provin dintr-o cultură centrală. Astfel, regimurile politice din secolul al XX-lea au urmărit ,,să impună legături afective între vârful și baza societății. Sentimentul politic a căpătat semnificații radical diferite și s-a bazat pe alte resurse instituționale în perioada comunistă”.[10] Înainte de a observa și modul în care se construiește o hartă afectivă în corespondența intimă prediană, trebuie să investigăm maniera în care spațiul devine un conținător afectiv al celui care scrie. Dincolo de tensiunea creatoare a unor noi directive ale genului romanesc, Marin Preda transformă textul epistolar într-o metacreație, scrisorile prediene vorbind despre o literatură de căpătâi pentru istoria literară modernă. Totuși, dacă după 1965 a exista o luptă ingenioasă a scriitorilor de a identifica mecanisme prin intermediul cărora mesajele incomode să treacă de cenzură, atunci, perioada 1950-1960 e considerată de criticii și scriitorii din anii ’60 un hiat – un mare gol. „Obsedantul deceniu” devine un fel de palmă pe care Marin Preda le-o dă criticilor care afirmau că nu s-a scris nimic în acel deceniu. Pe de-o parte, Marin Preda realizează o proză care privește critic literatura din anii ’50 și, pe de altă parte, un mod indirect de condamnare a dictaturii ceaușiste, prin elemente subversive în romanele lui Marin Preda. Romanul predian al „obsedantului deceniu” denunță, sub pretextul criticii exceselor ideologice din deceniul al șaselea (stalinist), sistemul comunist în sine. Iată cum literatura din secolul al XX-lea s-a contaminat politic odată cu apariția societății civile ideologizate, ,,iar afectele și pasiunile au devenit nu numai atent observate și reglementate, ci și profund și uniformizate în funcție de gen”[11] – spre exemplu, sensibilitatea și rușinea aparțineau mai mult sau mai puțin femeilor, iar bărbații erau definiți prin putere, furie, indiferență, duritate.
Ajunși în punctul conturării sentimentelor declanșate de anumite lecturi și de legătura acestora cu harta emoțiilor epistolierului predian, pot fi invocate și afirmațiile regăsite în studiul Corespondența intimă în literatura română,de Ioana Bud, autoare care subliniază că:
,,Corespondența de dragoste dintre Marin Preda și bovarica, Aurora Cornu luminează, aduce pentru posteritate chei importante pentru înțelegerea destinului literar al scriitorului. Aflat într-o criză de creație, după ce publicase nuvelele Ana Roșculeț și Desfășurarea și acuzat de naturalism, apare o femeie care îi va schimba viața și traiectul artistic al scriitorului: poeta și actrița Aurora Cornu. Rolul ei în dezgroparea manuscrisului Moromeților, pe care Preda îl abandonase timp de cinci ani. Fără intervenția Aurorei, literatura română ar fi fost sărăcită de memorabilii Moromeții.”[12]
Ceea ce trebuie să ne rețină atenția aici sunt emoțiile declanșate de actul scrierii romanului Moromeții, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, de actul lecturii, prin acele ,,evenimente de lectură” care ,,conduc la o interogație asupra sinelui”.[13] Criza scriitorului este anulată prin intervenția și insistența soției sale, demonstrându-se prezența mitului jertfei epistolierului modern, care, prin prezența altuia, ia în considerare acea ființă în actul său creator[14]:
,,Ascultă-mă, iubita mea, de fapt, eu nu ți-am spus încă despre ce e vorba, pentru asta îți scriu, sperând să reușesc să mă fac înțeles (…) Eu știu acest roman pe dinafară, cu toate că nu l-am citit niciodată pagină cu pagină, până la sfârșit. Nu am fost niciodată tentat să fac acest lucru. Nu m-am simțit atras. Iată deci cheia care explică de ce nu l-am publicat și problema care mă neliniștește, dacă e bine să-l public sau nu. El a trăit pentru mine doar cât l-am scris.”[15] (Scrisoare din februarie 1955)
În orizontul acestui efect, Marin Preda oferă întâietate, în corespondență, transpunerii minuțioase atât a zonei intelectuale, cât și a celei afective, individualizându-se prin ,,spinul originalității”[16], considerat de Harold Bloom esențial pentru pătrunderea în canon. Pentru Marin Preda, romanul conține experiențe observate și trăite, deghizate sub egida ficționalității. Din acest punct de vedere, dacă întreaga creație literară prediană se află sub semnul originalității, corespondența acestuia se diferențiază și se ridică la modele europene prin ineditul artei reprezentării autodistrugerii sinelui în raport cu setea de lectură, de cunoaștere:
,,Acum e ora 11 noaptea. Am terminat de citit volumul I ,,Putere fără glorie”. E interesant, dar arta literară a scriitorului mi se pare prea limitată. Este cum ziceai tu despre poemele lungi scrise fără schimbarea ritmului. Acum, la acest punct al scrisorii mele, mi s-a făcut un dor cumplit de ființa ta vie și apropiată și nu mai pot scrie.”[17] (Scrisoare din 13 martie, 1955)
Constatăm faptul că Marin Preda împărtășește soției sale impresiile literare asupra ultimei lecturi, un roman scris de scriitorul australian, Frank Hardy. În aceeași scrisoare, pe lângă postura de cititor, omul de carte discută despre criticile aduse de Ov. S. Crohmălniceanu romanului Moromeții. Pe tot parcursul dialogului epistolar din perioada 1954-1957, epistolierul păstrează tonul ironic, glumeț, pentru a compensa lipsa partenerei. De asemenea, aceeași Ioana Bud insistă asupra tranziției în corespondența intimă prediană, și anume trecerea de la o ars amandi spre o ars cogniti, o deplasare frecventă a discursului de pe sentimentele îndrăgostitului către gândurile sale:
,,În primul rând, iubita omniprezentă este un topos constant al discursului amoros, aproape un clișeu sentimental, iar în al doilea rând, Marin Preda scrie scrisori de dragoste așa cum scrie și roman, transformând cu ușurință personajul real în erou al unui dramatic roman erotic, iar scrisoarea de dragoste inventează un spațiu romanesc și autobiografic în același timp.”[18]
În continuare, dacă în scrisorile eminesciene identificăm incapacitatea poetului romantic de a participa în mod egal la dialog, Marin Preda menține un dialog constant în cei patru ani de corespondență (1954-1958). Încă de la prima scrisoare, din august, 1954, Marin Preda declară ,,Draga mea fată, stau acum în pat singur, am citit ziarele, e ora 12 și mă gândesc la tine cu sufletul tulburat.”[19] Fervoarea dragostei de la început are ca efect întreținerea unei corespondențe ce se concentrează pe acele mecanisme de sensibilizare[20], anticipând, pentru scrisorile scrise în 1955, transformarea mesajului plin de pasiune, într-un limbaj al literarului, Aurora Cornu devenind un martor la lecturilor și scriiturilor prediene. De pildă, în aceeași scrisoare din august, 1954[21], ironia îndrăgostitului produce o mutație în tonul scrisorii, ce pornește de la declarații pline de emoție ,,A trecut…Oh, te iubesc! și ajunge la o traducere a lui Ion Pillat, din Francis Jammes, amuzându-se copios pe seama unui ,,poet al măgarilor”. Grijile scriitorului par să apară în anul 1955, când ridică problema romanului său nepublicat atunci, alternând comparațiile cu alte romane precum Ana Karenina, Moartea lui Ivan Ilici[22] și îngrijorările pentru intenția romanului Moromeții și postura cititorilor săi: ,,Eu nu pot să nu știu deci că Moromeții mei nu pot produce asemenea turburări și zguduiri ale conștiinței. De unde știu? De-acolo că scriindu-l eu însumi n-am avut, n-am trăit asemenea turburare și n–am urmărit asemenea scop.”[23] Ceea ce îl interesează pe Marin Preda este, în primul rând, satisfacerea nevoii de conversație, iar, în al doilea rând, transmiterea informațiilor ce țin de ordinul scriitoricesc, având un scop utilitar, în mare parte. Complexitatea, schimbarea și revelarea geniului predian sunt demonstrate, însă, de scrisorile intime dintre acesta și Aurora Cornu de după scrisoarea din 11 martie, 1955, când Marin Preda enunță dificultatea dialogării din pricina dorului. Aceeași structură epistolară este cunoscută și în cazul scrisorilor intime eminesciene: în prima parte se afirma dorul, suferința absenței persoanei iubite, urma apoi enumerarea de preocupări cotidiene, scriitoricești, iar finalul consta într-o exprimare directă a sentimentului de iubire și de apreciere sinceră față de partenerul de dialog.
Suntem înclinați a crede că, prin scris, omul de carte se apropie de soția sa, el aflându-se în mahala bucureșteană, în mijlocul cetății de beton[24], scriindu-i:
,,Oh, și primăvara nu mai vine! Dar bine că nu vine, am de lucru și cine știe dacă venirea ei nu m-ar întrista găsindu-mă cu munca neterminată. La fel, poate și pe tine? Atunci aceste zile să fie mari și spornice ca o pâine. Colțul ierbii și vântul lui aprilie să ne găsească cu inimile golite. Să ni le umple primăvara cu bucuria sentimentelor noastre. Te iubesc!”
În fața Aurorei Cornu se descrie în deplinătatea ființei sale, devenind singurul partener de dialog care provoacă omul de carte la o veritabilă naturalețe a exprimării vastului său zbucium interior. Remarcăm cum majoritatea scrisorilor trimise de epistolier se concentrează asupra dezbaterilor cu privire la creațiile sale, teoretice sau literare, dar amintește și unele lecturi, fiind incapabil să renunțe la ironie. Literatura rusă este amintită cu fiecare ocazie, oferindu-i soției sale opiniile privitoare la textele lui Tolstoi și Dostoievski, cu precădere în perioada plecării sale în Hanoi, departe de București și de ființa dragă. Cărțile devin, așadar, un însoțitor predian, ce menține mintea sa activă, dar și un anihilator al dorul de casă, al grijilor omului de carte:
,,Poate ți se pare că exagerez în considerații. Nu exagerez câtuși de puțin, nu pot să explic. Din punctul acesta de vedere mi se pare cam neveridică nuvela lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, care m-a entuziasmat atâta într-o vreme. Evident, afirmația mea nu poate să scadă din valoarea acestei capodopere, dar nu pot să nu zâmbesc de neștiința lui Tolstoi în ceea ce privește durerea fizică. Evident, durerile morale sunt insuportabile și aceste dureri l-au încercat pe marele țar al literaturii, de aceea le-a și descris atât de zguduitor.”[25] (Scrisoare din 16 decembrie, 1957)
Mutația dialogului epistolar dintre Aurora Cornu și Preda surprinde problemele de ordin interior, afectiv, neîmplinirea în iubire, lipsa timpului, blocajul scriitorului, dar și ipostaza de părtaș a instanței feminine la creațiile prozaice sau la lecturile acestuia. Aurora devine, din acest punct de vedere, eul sacrificat pentru creație, iubirea dintre cei doi stingându-se sub marea iubire prediană pentru literatură:
,,N-am fost niciodată un însingurat, sufletul meu e populat de destine umane și de idealuri, dar soarta mea, ca om pândit de nenorociri și binecuvântat cu darul de a fi bucuros, este legată de tine și numai de la tine aștept un gând apropiat și bun. Trimite-mi-l, iubito. Te sărut, îți sărut ochii – la revedere!”[26] (Scrisoare din 19 decembrie, 1957)
În acest punct, putem observa cu mai multă claritate trecerea posturii prediene de homo libri de la sobrietatea cotidiană, oficială, la refularea afectivă, manifestată în discursul dintre cei doi îndrăgostiți. Anul 1958 este marcat de boală, oboseală excesivă și asumarea unei viitoare despărțiri între cei doi. Ultima sa scrisoare din corpusul de texte epistolare adresate Aurorei Cornu (15 septembrie, 1958) începe simplu ,,Iată, îți scriu o scrisoare.”[27] De la formulele de dor, de iubire, limbajul predian se afundă într-o anulare a stării de îndrăgostit: ,,Aș vrea să îți transmit, nu mari sentimente și nici mari idei, pentru că sentimentele și ideile mele sunt prea vii în această perioadă a vieții și m-aș frige eu însumi inutil cu ele (…).”[28] Marin Preda scrie, astfel, preocupările sale mărunte, de zi cu zi, dar nu uită să menționeze ultimele sale lecturi, ce veghează, parcă, distrugerea visului de îndrăgostit de odinioară. Întâi îl pomenește pe Hermann von Keyserling, filosof german, care discută despre raportul omului cu natura și modul în care acesta are intenția de a o stăpâni[29]. Apoi, discută despre Dostoievski, cel ce a avut speranța fericirii umanității, despre romanul Adolescentul, amintindu-i soției sale că prima dată a citit Dostoievski la douăzeci de ani. Finalul scrisorii tulbură prin însăși simplitatea sa, suspendând cei patru ani de dialog epistolar: ,,Mâine te voi vedea? Îți sărut amândoi ochii.”[30] Cugetând constant asupra stării sale afective și de sănătate, Marin Preda pare să traverseze un proces de autodistrugere afectivă după anul 1955, în care boala îl copleșește, singurul lucru de care se poate considera capabil fiind oboseala nervoasă scriitoricească. Din cauza acestei oboseli ,,Dar nu îți mai pot scrie. Tristețea mă copleșește”[31], Marin Preda nu mai are timp pentru cea care i-a fost alături, pentru soția care l-a convins să publice romanul ,,obsedantului deceniu”, alegând creația literară în detrimentul poveștii de iubire. Astfel, dacă, la început, iubirea dintre cei doi era una idealizată, iar gândirea reprezenta pentru prozator o forță de susținere a procesului creator, spre finalul ciclului corespondenței dintre cei doi, Marin Preda trăiește în rememorări afective și în lecturi filozofice, creându-și propriul mit al jertfei epistolierului pentru creație într-o jumătate de secol de presiuni și cenzură politică. În final, Marin Preda ,,n-a dorit să-și sacrifice viața intimă pentru opera lui, dar, cum mărturisește, dacă ar fi trebuit să aleagă între ipoteza de a-și continua opera cu riscul de a muri din această cauză și ipoteza de a abandona scrisul cu promisiunea de a trăi mult și liniștit, ar fi alea cu mare durere, dar ar fi ales opera. Ceea ce în fapt a și făcut. A ales…”[32]
Legând argumentele, Marin Preda conturează, prin scrisorile sale personale, o hartă afectivă ce se află sub semnul lecturilor și al influențelor literare. Cartografierea afectivă prediană este realizată, în definitoriu, prin oscilarea emoțiilor, de la pasiune, entuziasm, optimism și sensibilitate, la decepție, descurajare și pesimism. Așadar, aflat în ipostaza de homo libri, Marin Preda parcurge un întreg traseu afectiv, oscilând între singurătatea prielnică activității livrești, citirii de reviste, cărți, articole și nevoia de împărtășire sentimentală, de deschidere a sufletului.
Bibliografie
A) Primară
1. Preda, Marin, Scrisori către Aurora, București, Editura Historia, 2006.
B) Secundară
1. Baroni, Raphael (coord.), Rodriquez, Antonio, Les passions en littérature, Lausanne, Universite de Lausanne, Revue Etudes de Lettres, 2014.
2. Bloom, Harold, Canonul occidental, București, Editura Art, 2018.
3. Bud, Ioana, Corespondența intimă în literatura română, teză de doctorat, Baia Mare, 2018.
4. Clough, Patricia, „The Affective Turn. Political Economy, Biomedia, and Bodies”, în Melissa Gregg, Gregory J. Seigworth (coord.), The Affect Theory Reader, Duke University Press, Durham, Londra, 2010.
5. Corbin, Alain, Courtine, Jean-Jacques, Vigarello, Georges, Histoire des émotions, Volume 2, Seuil, Editions du Seuil, 2016.
6. Corbin, Alain, Courtine, Jean-Jacques, Vigarello, Georges, Histoire des émotions, Volume 3, Seuil, Editions du Seuil, 2017.
7. Flatley, Jonathan, Affective Mapping: Melancholia and the Politics of Modernism, Cambridge, Harvard University Press, 2008.
8. Frevert, Ute, Emotions in history – lost and found, Budapest, CEU Press, 2011.
9. Frevert, Ute, Feeling Political. Emotions and Institutions since 1789, Palgrave Macmillan, 2022.
10. Mauron, Charles, De la metaforele obsedante la mitul personal, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.
11. Pârvulescu, Ioana, Și eu am trăit în comunism, București, Editura Humanitas, 2015.
12. Simion, Eugen, Genurile biografului, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.
13. Simion, Eugen, Portretul scriitorului îndrăgostit. Marin Preda, București, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2010.
14. Tally Jr., Robert T. (coord.), The Routledge Handbook of Literature and Space, New York, Routledge, 2017.
15. Tomoiagă, Mirela, O poetică a corespondenței intime în literatura română a secolului al XX-lea, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012.
[1] Robert T. Tally Jr., (coord.), The Routledge Handbook of Literature and Space, New York, Routledge, 2017.
[2] Jonathan Flatley, Affective Mapping: Melancholia and the Politics of Modernism, Cambridge, Harvard University Press, 2008.
[3] Ibidem, p. 7.
[4] Robert T. Tally Jr., op. cit., p. 65.
[5] Patricia T. Clough, „The Affective Turn. Political Economy, Biomedia, and Bodies”, în Melissa Gregg, Gregory J. Seigworth (coord.), The Affect Theory Reader, Duke University Press, Durham, Londra, 2010, p. 206.
[6] Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine, Georges Vigarello, Histoire des émotions, Volume 2, Seuil, Editions du Seuil, 2016, p. 211.
[7] Ute Frevert, Feeling Political. Emotions and Institutions since 1789, Palgrave Macmillan, 2022, p. 7.
[8] Mirela Tomoiagă, O poetică a corespondenței intime în literatura română a secolului al XX-lea, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012, p. 131.
[9] Eugen Simion, Genurile biografului, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 249.
[10] Ute Frevert, op. cit., p. 15-16.
[11] Ute Frevert, Emotions in history – lost and found, Budapest, CEU Press, 2011, p. 142.
[12] Ioana Bud, Corespondența intimă în literatura română, teză de doctorat, Baia Mare, 2018, p. 190.
[13] Raphael Baroni (coord.), Antonio Rodriquez, Les passions en littérature, Lausanne, Universite de Lausanne, Revue Etudes de Lettres, 2014 p. 53.
[14] Charles Mauron, De la metaforele obsedante la mitul personal, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, p. 221.
[15] Marin Preda, Scrisori către Aurora, București, editura Historia, 2006, p. 30.
[16] Harold Bloom, Canonul occidental, traducere din limba engleză de Delia Ungureanu, București, Editura Art, 2018 p. 44.
[17] Marin Preda, op. cit., p. 54.
[18] Ioana Bud, op. cit., p. 190.
[19] Marin Preda, op. cit., p. 9.
[20] Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine, Georges Vigarello, Histoire des émotions, Volume 3, Seuil, Editions du Seuil, 2017, p. 85.
[21] Marin Preda, op. cit., p. 12.
[22] Ibidem, p. 30.
[23] Ibidem p. 31.
[24] Ioana Pârvulescu, Și eu am trăit în comunism, București, Editura Humanitas, 2015, p. 31.
[25] Marin Preda, op. cit., 91-92.
[26] Ibidem, p. 100.
[27] Ibidem, p. 107.
[28] Ibidem, p. 107.
[29] Ibidem, p. 109.
[30] Ibidem, p. 114.
[31] Ibidem, p. 106.
[32] Eugen Simion, Portretul scriitorului îndrăgostit. Marin Preda, București, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2010. p. 61.
