Rezumat
Cercetarea de față își propune să examineze o zonă mai puțin exploatată a operei eminesciene: fragmentele de proză nefinalizată, aflate sub eticheta de „moloz”, și textele publicistice, propunând o lectură atentă, din perspectiva funcționării ironiei ca strategie stilistică și epistemologică. Punctul de legătură al fragmentelor selectate este tocmai capacitatea lor de a dezvălui o scriitură care reia, adaptează și rescrie, păstrând urme vizibile ale unui atelier literar viu, care funcționează cu ajutorul unui regim de economie internă. Printr-o ecologie a cuvântului, în care repetiția, reciclarea și pendularea între registre devin mecanisme recurente de construcție textuală, ironia primește funcția unui instrument critic și auto-reflexiv, important atât pentru observarea raportului autorului cu realitatea social-politică, cât și pentru tensiunea discursului construit.
Abstract
The present study aims to examine a less explored area of Eminescu’s oeuvre: fragments of unfinished prose, commonly labeled as “debris,” alongside his journalistic texts, proposing a close reading from the perspective of irony as a stylistic and epistemological strategy. The connective thread among the selected fragments lies precisely in their capacity to reveal a mode of writing that reprises, adapts, and rewrites, while preserving visible traces of a living literary workshop operating according to an internal economy. Through an ecology of the word, where repetition, recycling, and oscillation between registers become recurring mechanisms of textual construction, irony assumes the role of a critical and self-reflexive instrument, essential both for observing the author’s relation to socio-political reality and for the tension structuring the discourse.
Cuvinte-cheie: ironie, proză nefinalizată, „moloz” eminescian, texte publicistice, atelier literar, ecologia cuvântului.
Ipoteza de la care pornește studiul de față este că, în paginile din publicistică și în proza neterminată, Mihai Eminescu își construiește un discurs hibrid, în care vocea polemică, tonul vizionar și aluziile politice se articulează printr-un limbaj care, adesea, sabotează propria seriozitate. Am putea lua în considerare faptul că tonul scrierii eminesciene, când grav, când tăios, când ironic, susține o formă de rezistență, dar și o autoanaliză a propriei practici scriitoricești. Astfel, urmărind zonele literare din afara centrului canonic, studiul propus chestionează felul în care stilistica ironiei, în interacțiune cu proza și publicistica eminesciană, reprezintă o criză a angajării auctoriale. Prezentul demers se înscrie, din aceste puncte de vedere, într-o direcție de redescoperire a „marginilor” operei eminesciene. Vom investiga, așadar, o dinamică internă a laboratorului eminescian, observând practicile de formare a unui ecosistem literar, bazându-ne pe fragmentele pe care editorii lui Eminescu le-au clasificat la categoria, depreciată implicit, de „moloz”. Corpusul de scrieri care ne interesează pornește de la Falsificatorii de bani, fragment ficțional, scris între 1874-1876, și continuă spre câteva fragmente din publicistică, vizând modul în care structuri și formule discursive se repetă și se transformă, semnalând o continuitate între expresia literară și cea jurnalistică.
Necesitatea unei revalorizări critice asupra scriiturii eminesciene nu derivă exclusiv din statutul dobândit al poetului, considerat ultimul romantic european sau cel mai reprezentativ exponent al romantismului românesc, ci și din tendința exegezei de a privilegia poezia în detrimentul celorlalte forme literare: proza, publicistica, dramaturgia.
Pe de-o parte, proza eminesciană, adesea trecută în plan secund față de creația poetică, își conturează totuși un profil distinct printr-o „forță de creație, o fantezie proiectată în toate zonele universului existențial, un adânc simț al realului și puterea de a armoniza viziuni cosmice tulburătoare.”[1] În plus, ,,proza literară a lui Eminescu reprezintă, cercetând-o mai adânc și în toată întinderea ei, expresia unui moment important din dezvoltarea romantismului românesc, momentul structuralizării estetice, al dimensionării lui spirituale.”[2] Completând afirmațiile criticului Eugen Simion, trebuie subliniată nevoia abordării, printr-un studiu atent, a prozei literare eminesciene, fără de care imaginea asupra operei sale ar rămâne incompletă. În prefața volumului de Proză literară, Ioana Bot observă că, deși proza lui Eminescu este o expresie a romantismului, ea conține și germenii unei subversiuni a acestuia, anticipând experimente moderniste.[3] În afară de texte precum Făt-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tlà și Cezara, se cuvin analizate și numeroase scrieri rămase în manuscris, nefinalizate sau mai puțin cunoscute. În acest context, aducem în discuție fragmentul din Falsificatorii de bani, aflat în manuscrisul 2255, fila 194, și foarte probabil redactat la Iași. Este inserat în textul Părintele Ermolachie Chisăliță, parodie transparentă a unei comedii de I. Slavici (Toane sau Vorbă de clacă, 1874), în care apare și numele Cezar, reluat ironic de Eminescu.[4] Textul se remarcă prin structura epistolară, sunt două scrisori care alcătuiesc întregul manuscris, ceea ce îl particularizează în ansamblul prozei eminesciene printr-o formă de dialog amânat, între Șobolțof și partenerul său de anchete, Cezar: „Eminescu se folosește, evident, de o stratagemă literară veche, aceea prin care trăsăturile unui personaj sunt sugerate de numele lui, deoarece grafia românească, strict fonetică, îl face subit ridicol și trimite spre șobolan.”[5] Narativ, nu știm scopul acestui fragment, deoarece poate fi începutul unei povești de mistere sau o discuție politică în care ironia devine element de fond și instrument de distanțare, iar raportarea temporală rămâne ambiguă. De asemenea, lipsa oricărei ancorări explicite în timp (ceea ce Gérard Genette numește „acronie”[6]) permite o suspendare a evenimentului în afara unei cronologii precise. Aparent anecdotice, manuscrisul trădează o preocupare constantă a lui Eminescu pentru relația dintre ficțiune și real, între discurs și mascaradă socială: „Cei doi corespondenți își dau de veste despre prinderea unei bande de falsificatori de bani (monetari falși), despre faptul că toată moneta e rusă și insinuează ruinarea statului ca urmare a respectivelor tranzacții bancare false.”[7] Ironia, stilul aluziv nu mai sunt doar un efect stilistic, ci contribuie la formarea unui ritm narativ alert, precum într-un roman polițist. Astfel, în Falsificatorii de bani se dezvoltă o retorică a demascării, regăsită și în dimensiunea publicistică eminesciană.
Pe de altă parte, în mod particular, segmentul jurnalistic al operei eminesciene, deși constitutiv pentru înțelegerea deplină a profilului său intelectual, a beneficiat mai rar de o analiză detaliată și contextualizată. Așa cum demonstrează Monica Spiridon, în Eminescu. Proza jurnalistică, discursul publicistic eminescian poartă pecetea a trei ipostaze scriitoricești, ce contribuie la creionarea imaginii globale a gazetarului Eminescu. Este vorba despre istoricul cu orizont informativ pozitiv, preocupat de citarea informațiilor exacte, arhivistice, despre autorul unui discurs cu dominantă sacerdotal-vizionară, ce imprimă subiectelor concrete o anumită semnificație mitică, simbolică, dar și despre scriitorul polemist și pamfletar redutabil[8], ipostază al cărei mijloc principal de realizare este ironia. Dintre aceste instanțe, ne propunem să observăm cu precădere figura polemistului, evidențiind, totodată, dimensiunea critică și subversivă a discursului eminescian.
În ansamblul său, secolul al XIX-lea este dominat de o explozie de „gazete” în cultura românească, una dintre consecințe fiind profesionalizarea jurnalismului. În acest context trebuie înțeleasă și cariera de gazetar a lui Eminescu, despre care, pe bună dreptate, Caius Dobrescu observa că: ,,După întoarcerea în țară, în 1874, și mai ales în perioada sa de maxim angajament politic dintre 1876 și 1883, când activează ca redactor al cotidianului conservator Timpul, poetul se va fi simțit resocializat, intrat, adică, în comunitatea bărbaților și dator, în consecință, să-și asume responsabilități înăuntrul comunității.”[9] În general, exegeza eminesciană propune o pistă de reflecție interesantă asupra celor șase ani petrecuți la ,,Timpul”: ,,Eminescu n-a rămas un simplu redactor, un slujbaș al condeiului, personalitatea lui puternică nimeni nu i-o putea sechestra în tipare ideologice.”[10]
Publicistica eminesciană, cu caracter pamfletar și polemic, se remarcă, în primul rând, printr-un retorism aparte, ceea ce o determină pe Monica Spiridon să îi atribuie scriitorului titlul de „orator de tribună”[11], acea postură în care gazetarul îmbină solemnitatea discursului politic, cultural, economic etc. cu anumite obiective criticiste, pe alocuri ofensatoare. În spatele elementelor stilistice particulare, ce conferă textelor sale publicistice un caracter oratoric – cum ar fi limbajul familiar, dezinvolt, claritate și precizie în vederea facilitării receptării mesajului de către publicul-cititor, dublat adesea de utilizarea ironiei tendențioase – se află mereu intenția auctorială de a prestabili „reglaje tehnice de mare precizie”[12], a căror finalitate să vizeze instrucția cititorilor. În ceea ce-l privește pe Eminescu, ironia funcționează drept unealtă principală, prin intermediul căreia demersul didacticist de instrucție a publicului poate fi desăvârșit.
Cu toate că ideologia Societății Junimea este, în genere, una conservatoare, în cadrul acesteia s-au manifestat diverse forme de conservatorism. Astfel, pe lângă direcția liberal-conservatoare, reprezentată de Titu Maiorescu și Carp, Ioan Stanomir identifică în Junimismul și pasiunea moderației[13]și o direcție a unui conservatorism-romantic, care îi are în centru pe Mihai Eminescu și Theodor Rosetti. Perpetuând filosofia formelor fără fond, aceștia din urmă privilegiază apelul la tradiție și se îndreaptă spre un conservatorism-romantic, spre acea specie ideologică ce vede în țărani un sprijin împotriva mimetismului, stopând, totodată, separarea elitei de restul comunității, proces inițiat odată cu sincronizarea occidentală și cu uitarea tradiției. Spre deosebire de Rosetti, care, la rândul său, pledează pentru recursul la tradiție în încercarea de a soluționa inconveniența teoriei formelor fără fond, viziunea politică a lui Eminescu poartă pecetea unei gândiri ocazional xenofobe și antisemite. Pentru el, recursul la tradiție este identic cu „simțul istoric”, altfel spus, cu sentimentul național, iar toți cei care se îndepărtează de specificul românesc nu pot fi decât niște străini din punct de vedere etnic și cultural. În această ordine de idei, același Ioan Stanomir susține că:
„marca conservatorismului eminescian, în acest peisaj junimist, va fi dată de întoarcerea spre sursele tradiției. În mod deliberat și în acord cu sensibilitatea romanticilor germani, Eminescu contrapune politicii raționaliste – politică al cărei exponent ultim este C.A. Rosetti – complexitatea unei științe a guvernării ce face apel la forțele vii ale trecutului și la un bazin din care se regenerează ființa națională”[14].
Articolul Preasfinția sa Musiu Chițu, publicat în „Timpul”, la 3 octombrie 1881, este grăitor în acest sens. Ironizându-l pe Gh. Chițu – cel care, în calitate de ministru al Instrucțiunii Publice și al Cultelor, îl destituie pe Eminescu din revizoratul școlar în anul 1876 – poetul întrebuințează o tehnică ce are la bază împletirea registrului familiar, profan, cu registrului profetic, de fapt, cu parodierea sacrului, a stilului biblic în speță. Textul debutează pe un ton grav și, totodată, persiflator:
„Preasfinția sa musiu Chițu a ieșit proroc și făcător de minuni. Hagi Ivat, care s-a încumetat a scoate luna din puț, n-a scos-o așa de bine la capăt ca Preasfinția Sa, vlădica celei mai proaspete divinități, descoperite în seara banchetului, pe când Duhul Sfânt se pogorâse asupra apostolilor în chip de udătură, insuflându-le tuturor darul dumnezeiesc al suptului (…).
A ieșit la maidan și Dumnezeul ciurarilor.
D-lor, zice Preasfinția Sa nea Chițu, ridicându-mă acolo unde prevăzusem că am să mă ridic, am văzut aceasta ca prin un apocalips, prin o revelație ca a lui Sf. Ioan…
La început…
O voce. La început era cuvântul.
Chițu. Ei bine, la început era „Românul” și „Românul” era Rosetti și Rosetti era „Românul”, și nimic nu s-au făcut din cele ce s-au făcut fără „Românul” și fără Rosetti.
Voi zice, să trăiască „Românul” românilor și să trăiască românii „Românului”.
Iată cuvintele Preasfințitului Chițu, citate exact din Evanghelia sfântului Ioan Fedeleș”[15].
Acesta este, așadar, registrul în care Eminescu se împotrivește vehement argumentelor nefondate ale reprezentanților revistei „Românul”, care susțineau contribuția primordială a lui C. A. Rosetti la bunăstarea națională, și pe care „convivii” acestuia îl echivalau, anume, cu divinitatea. Or, sugerează publicistul Eminescu, emfaza cu care aceste figuri se proclamă a fi naționaliști convinși este nu numai inadecvată, dar și absurdă, dacă se ia în considerare originea lor străină. Pentru a demonstra „românitatea românilor «Românului»[16], autorul articolului expune și o biografie minimalistă a persoanelor avute în discuție – Urechia («din cauze cronice: recte Popovici, Tata rus, mama rus, dar Ivan maldavan»[17]), Angelescu (grec), Costinescu (armeano-neamț), Pr. Demetrescu (armean), Th. Ștefănescu (bulgar) etc. – și conchide: «Iar Românul acestor români e d. C. A. Rosetti, om al cărui părinte, al cărui frate chiar nu știa să vorbească românește (…). Celor mai mulți le-o fi de țară cum ni-i nouă de mere pădurețe»”[18]. Mimarea discursului religios, cu care debutează articolul eminescian, nu reprezintă decât un pretext ce marchează trecerea spre caracterizarea, în cheie satirică, a adversarilor politici. Astfel, în termenii Monicăi Spiridon, primul tip de discurs retoric, cel de la „tribună”, coexistă, în publicistica eminesciană, cu discursul de la „amvon”, îmbinarea lor fiind, de asemenea, tot o formă recurentă de manifestare a ironiei gazetarului: „Semne ale elocinței de amvon există de timpuriu în publicistica lui Eminescu, putând fi depistate, ca de obicei, în structuri compozite, coabitând cu elementele profanului”[19].
Uitându-ne la manuscrisul Falsificatorii de bani din perspectiva construcției discursului și a ecologiei cuvântului, putem observa un decalaj între solemnitatea discursului și precaritatea conținutului: limbajul administrației și cel al justiției sunt împrumutate doar pentru a li se arăta golirea de sens. Regimul hibrid care se formează la nivelul schimbului de scrisori dintre Cezar și Șobolțof devine o dovadă de ecologie literară, în acest caz, o ecologie stilistică, prin alternanța tonului oficial, dar „spart” cu cel ironic. De asemenea, Mihai Eminescu utilizează cuvântul „înalt” în manuscris, pentru a expune ridicolul instituțional: „Șobolțof! Am motive de-a crede că descoperirea mea ș-a d-tale n-ar fi bine văzută în cercurile așa zise nalte.”[20] În studiul Fabrica de fraze. Eminescu în lumea presei, Ioan Milică discută despre spectacolul de limbaj al gazetelor, despre vectorii retorici ai discursului eminescian. Vectorii de expunere, comentariu și verdict pot fi adaptați prozei literare, susținând, astfel, ipoteza exersării penei scriitoricești în jurnalism, pentru a o perfecționa în cadrul manuscriselor de proză literară: „Discursul deliberativ, orientat către viitor, are funcție exploratorie. Gazetarul dezvăluie mecanismele jocurilor și intrigilor politice, le evaluează cauzele, subtilitatea și implicațiile și examinează critic valoarea «piesei» pe care o înfățișează și o comentează pentru cititori”[21]. În ceea ce privește Falsificatorii de bani, m-aș opri asupra verdictului oferit de Cezar, care dezvăluie adevărata tensiune narativă: diferența dintre ce se petrece în lume și ceea ce este lumea, de fapt[22]. Suspansul dat de cele două scrisori se deconstruiește în fața afirmației „Suntem muști nimic”[23], articulând o temă predilectă regăsită și dezvoltată mult mai exploziv în presa eminesciană – nimicnicia umană.
Pe fondul animozităților politice dintre revista conservatoare Timpul și revista liberală Românul, dar și al viziunilor diferite asupra discursului publicistic în general, Eminescu deconstruiește viziunea politică a adversarului său, C.A. Rosetti. Jurnalistul începe prin a sugera, în articolul Românul, promițându-ne programul nou…(1882), că reformele inopinate, propuse de „panglicarul oriental, bun pentru a bate toba înaintea unei menajerii”[24], nu au scopuri dezinteresate, ci urmăresc dezintegrarea patriei. Într-un text ulterior, Citit-a vreodată…, sistemul de gândire a adversarului politic, incapacitatea acestuia de a percepe starea de fapt a realității sunt asociate cu daltonismul:
„Există o boală de ochi numită daltonism. Ochii cuprinși de ea văd culorile altfel; în loc de roșu văd verde bunăoară (…). Ei bine, îi cerem iertare d-lui C. A. Rosetti că ne permitem a-i face diagnoza ochilor săi intelectuali, dar d-sa s-a născut cu daltonismul minții, e incapabil de a distinge culorile, pricepe, dar se preface a pricepe pe dos ceea ce zicem și ne atribuie aproape pururi contrariul de ceea ce am afirmat”[25].
Să se observe că, în afara aspectelor menționate, ironia eminesciană se configurează precum un instrument al demascării: pe de-o parte, prin articolele îndreptate împotriva lui C. A. Rosetti, iar pe de altă parte în Falsificatorii de bani: „Trimite-mi numirile mie. Dacă vei căpăta o decorațiune, să știi că numirile sunt adevărate și să te faci că nu știi nimic.”[26] Am putea considera faptul că schimbul de scrisori din Falsificatorii de bani funcționează ca o extensie literară a ironiei pamfletare exersate în cadrul publicisticii eminesciene, tocmai prin poziția lui Șobolțof: „Dacă am spune-o public, capii vor ști pe de o parte să se ferească, pe de alta creditul statului e ruinat.”[27] Ceea ce atrage atenția aici este tocmai tendința de a fabrica, de a mușamaliza o imagine sau o informație publică, Mihai Eminescu reluând și prelucrând tema imposturii și a impostorului. Răspunsul lui Cezar în cadrul anchetei demonstrează un discurs lipsit de etică și transparență politică: „Caută de descopere numele capilor și strânge-i pe neștiute pe cei ce știu, dacă vor fi nume însemnate”[28] Tot o dovadă de ecologie literară ar putea fi și problematizarea literară a mimării autorității, a caracterul disimulant, ce se răsfrânge în planul publicisticii prin intermediul unor forme mult mai directe de manifestare a ironiei. Caricatura adversarilor politici reprezintă o altă tehnică prin intermediul căreia discursul ironic eminescian iese în evidență. Avându-l drept țintă pe același C. A. Rosetti, Eminescu îi creionează un portret izbitor:
„Când vom avea un cap a d-alde C. A. Rosetti împăiat și l-am putea avea odată, căci, dacă perversitatea e nemuritoare, perverșii sunt nemuritori, i-l vom putea trimite lui Wirchow sau lui Quatrefages să-l compare cu un singur craniu de mocan de la Vrancea ori de la Breaza (…). Când le-am spune însă că scorbura mică și găunoasă e a unui om de stat din România, iar craniul al doilea, larg și încăpător, al unui cioban de oi, și-ar face cruce, oamenii ar înțelege de ce neamul românesc, numeros și inteligent, muncitor și îndrăzneț, nu poate ajunge în lume la poziția ce i se cuvine”[29]. („Pseudo-Românul, ca să esplice…)
Iată că „sentimentalul” Eminescu nu se sfiește să exploreze și alte tipuri de limbaj, aflate într-un contrast izbitor cu stilistica armonioasă din operele sale literare. Apelul la caricatură, rescrierile pamfletare, registrul colocvial utilizat sunt numai câteva dovezi ale caracterului acut, virulent, al ironiei marelui gazetar. În speță, publicistica îi oferă gazetarului de la „Timpul” un spațiu de amplificare a ironiei, Mihai Eminescu fiind conștient de haosul societății în care își desfășoară activitatea. Plasându-ne dincolo de direcțiile interpretative asupra ironiei prezente în poezia lui Mihai Eminescu, ironia devine în publicistica eminesciană un sistem de evadare consolatoare, de (auto)apărare în fața echilibrului pierdut. Eminescu demonstrează că ironia nu e doar o modalitate de a scăpa de dificultăți, ci este și o formă de avertizare, de problematizare fățișă.
Cu toate că în publicistica eminesciană predomină „țintele” politice, ironistul își îndreaptă atenția – precum Maiorescu de altfel – și asupra aspectelor de limbă sau a subiectelor literare în genere. Astfel, ceea ce se ironizează în Potcoave ortografice (1876) este utilizarea incorectă a limbii tocmai de către o foaie publicistică, intitulată „Curierul Bolgradului”. Eminescu nu doar că se raportează la surse concrete, dar reproduce întocmai pasaje inadecvate în raport cu norma limbii române, evidențiind incongruențe precum: „material quu quare am potea”, „espiegleriile que ne joacă Capul-lucrătoriu al Imprimeriei”, „hómmeni quu o potere zilnică”, „Niqui salcia pom niqui ciocoiul hommu”[30] etc. Tehnica citării contribuie la desăvârșirea ironiei, fiind o altă strategie gândită de autor. La baza atitudinii dezinvolte a jurnalistului și a patosului său oratoric, aspecte resimțite de către publicul-cititor datorită transparenței articolelor sale, există mereu un plan structural cu mize deductibile. În termenii Monicăi Spiridon, „protocolul compozițional, dicția, registrele stilistice sau travestiurile cuvântătorului se schimbă cu agilitate, potrivit unei concepții regizorale ireproșabile”[31]. În acest sens, citarea din „Curierul Bolgradului” devine unealta principală a rescrierii pamfletare a discursului, pe care Eminescu îl încheie în mod ironic: „Bravo Qurierul Bolgradului, ziar politiqu, quomerquial, ageiquol! Minte la el cât glas la pește”[32].
Nu în ultimul rând, răspunzând ipotezei lansate în introducere cu privire la existența unei reciclări literare în interiorul manuscriselor, revin la fragmentul de tip moloz Falsificatorii de bani, în finalul căruia am identificat o dovadă grăitoare pentru demonstrația de față: „Amicul meu! Lumea-i o pânză de painjăn, muștile mari trec prin ea, muștile mici se-ncurcă voind a trece drept prin ea.”[33] Sub forma unei alegorii, Mihai Eminescu reușește să rezume întregul său crez literar, lupta dintre ideal și realitatea epocii moderne.
În încheierea demonstrației, ce reprezintă un punct de plecare, consider esențial să reiterez modul în care abordarea comparativă dintre publicistica și proza eminesciană a scos în evidență o coerență stilistică prin intermediul ocurențelor ironice. Deși aparțin unor registre formale diferite, unul polemic, jurnalistic, celălalt ficțional, literar, proza și publicistica eminesciană analizează cu aceeași vehemență impostura, falsa autoritate, corupția, situația economică și politică a statului. De asemenea, se poate vorbi despre o ecologie a discursului, în care cuvintele, temele, lanțurile de metafore sunt reutilizate cu sensul lor primar, curățate de deformările impuse de interesele politice sau de mediocritatea instituțională. Astfel, se trece foarte ușor de la un registru stilistic la altul, cu agilitate și naturalețe, pentru că, la Eminescu, funcționează de fiecare dată și o conștiință „regizorală”, atentă la impactul discursului prin maximalizarea efectelor produse.
Bibliografie primară:
1. Eminescu, Mihai, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1977.
2. Eminescu, Mihai, Opere, vol. XII-XIII– Publicistică, ed. Alexandru Oprea,București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985.
3. Eminescu, Mihai, Proză literară, selecție, prefață și note de Ioana Bot, București, Editura Humanitas, 2022.
4. Eminescu, Mihai, Publicistică literară, selecție, note și prefață de Cătălin Cioabă și Ioan Milică, București, Editura Humanitas, 2018.
Bibliografie secundară:
1. Bitoleanu, Iulian, Eminescu, jurnalistul cultural complet, Iași, Institutul European, 2018.
2. Dobrescu, Caius, Mihai Eminescu, imaginarul spațiului privat, Editura Aula, 2004.
3. Genette, G., „Discours du récit”, în Figures III, París, Seuil, 1972.
4. Milică, Ioan, Fabrica de fraze. Eminescu în lumea presei, București, Editura Universității din București, 2023.
5. Simion, Eugen, Proza lui Eminescu, București, Editura pentru Literatură, 1964.
6. Spiridon, Monica, Eminescu. O anatomie a elocvenței, București, Editura Minerva, 1994.
7. Spiridon, Monica, Eminescu. Proza jurnalistică, București, Editura Curtea Veche, 2003.
8. Stanomir, Ioan, Junimismul și pasiunea moderației, București, Editura Humanitas, 2013.
[1] Eugen Simion, Proza lui Eminescu, București, Editura pentru Literatură, 1964, p. 5.
[2] Ibidem, p. 269.
[3] Mihai Eminescu, Proză literară, selecție, prefață și note de Ioana Bot, București, Editura Humanitas, 2022, p. 8-9.
[4] Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1977, p. 392.
[5] Ioana Bot, în Mihai Eminescu, Proză literară, p. 503.
[6] Vezi G. Genette, „Discours du récit”, în Id., Figures III, París, Seuil, 1972, p. 123.
[7] Ioana Bot, în Mihai Eminescu, Proză literară, p. 503-504.
[8] Monica Spiridon, Eminescu. Proza jurnalistică, București, Editura Curtea Veche, 2003, p. 13-14.
[9] Caius Dobrescu, Mihai Eminescu, imaginarul spațiului privat, Editura Aula, 2004. p. 246.
[10] Iulian Bitoleanu, Eminescu, jurnalistul cultural complet, Iași, Institutul European, 2018, p. 128.
[11] Monica Spiridon, Eminescu. O anatomie a elocvenței, București, Editura Minerva, 1994, p. 19.
[12] Ibidem, p. 27.
[13] Ioan Stanomir, Junimismul și pasiunea moderației, București, Editura Humanitas, 2013, p. 110.
[14] Ibidem, p. 110.
[15] Mihai Eminescu, Opere, XII. Publicistică, ediție critică îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985, p. 352.
[16] Ibidem, p. 353.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Monica Spiridon, op. cit., p. 112.
[20] Mihai Eminescu, Proză literară, p. 403.
[21] Ioan Milică, Fabrica de fraze. Eminescu în lumea presei., București, Editura Universității din București, 2023, p. 155.
[22] Mihai Eminescu, Proză literară, p. 504.
[23] Ibidem, p. 403
[24] Mihai Eminescu, op. cit., vol. XIII, p. 51.
[25] Ibidem, p. 57.
[26] Mihai Eminescu, Proză literară, p. 505.
[27] Ibidem, p. 403.
[28] Ibidem.
[29] Mihai Eminescu, op. cit., vol. XII, p. 313.
[30] Mihai Eminescu, Publicistică literară, Selecție, note și prefață de Cătălin Cioabă și Ioan Milică, București, Humanitas, 2018, p. 44.
[31] Monica Spiridon, Eminescu. Proza jurnalistică, p. 45.
[32] Mihai Eminescu, op. cit., p. 44.
[33] Mihai Eminescu, Proză literară, p. 404.
