Rezumat
Explorând, din acest punct de vedere, harta afectivă a lecturilor eminesciene și inventariind reacțiile emoționale asociate cu mențiunile livrești prezente în corespondența lui Mihai Eminescu, lucrarea de față își propune să analizeze frecvența și durata emoțiilor care contribuie la definirea identitară a scriitorului, emoții provocate de reflecțiile sale asupra cărților unor autori din literatura română sau universală. În fapt, miza demersului este aceea de a surprinde juxtapunerea dintre achizițiile cognitive ale lui Eminescu și reacțiile sale afective, totul coagulându-se în paginile corespondenței sale oficiale sau intime.
Abstract
By exploring, from this perspective, the affective map of Eminescu’s readings and by inventorying the emotional responses associated with bookish references in Mihai Eminescu’s correspondence, the present study aims to analyze the frequency and duration of the emotions that contribute to the writer’s identity formation – emotions elicited by his reflections on books by authors from Romanian and world literature. The core stake of this inquiry is to capture the juxtaposition between Eminescu’s cognitive acquisitions and his affective reactions, as these converge and take shape within the pages of his official and intimate correspondence.
Cuvinte-cheie: hartă afectivă, lecturi eminesciene, corespondență, reacții emoționale, mențiuni livrești, identitate auctorială, achiziții cognitive.
I. Mize și contexte ale cartografierii afective –
inflexiunile discursului epistolar eminescian
Relevantă în contextul tot mai variat al studiilor literare s-a dovedit a fi, de câteva decenii, și geocritica. În orizontul studiilor de geocritică din secolul al XX-lea, dintre care se disting, între multe altele, două lucrări importante consultate pentru prezentul demers: The Routledge Handbook of Literature and Space[1] și Affective Mapping: Melancholia and the Politics of Modernism[2], scindarea dintre paradigma dominantei temporale și a celei spațiale, privită ca un conținător al fenomenelor sociopolitice și culturale, conduce spre apariția fenomenului de ,,spatial turn”. Prin ,,spatial turn”, se înțelege importanța acordată spațiului și geografiei în investigarea elementelor socioculturale, concomitent resimțindu-se atenția acordată dimensiunii afective în literatură, ce poate trimite, la nivel macrostructural, la o realitate istorică, iar la nivel microstructural, la un construct identitar și mental al scriitorului. Mai mult decât atât, conceptul de cartografiere afectivă, introdus de către Fredric Jameson, în cadrul cercetărilor sale dedicate spațiului din literatură, permite abordarea spațiului cognitiv trecut prin filtrul social și, implicit, înțelegerea spațiului ca metodă de producere a afectului[3]. Cu alte cuvinte, geografia literară caută în procesul cartografierii afective descrierea fenomenologică a vieții unui individ[4], spațiul devenind un factor declanșator pentru construcția de identități.
Astfel, de interes critic ar putea fi mai degrabă poziția subiectului în raport cu experiența sa emoțională, declanșată de evenimente, amintiri, gesturi sau lecturi. Tocmai de aceea, pentru a exemplifica noțiunea, se cuvine să fie adusă spre analiză o scriitură contaminată de suprapunerea dintre cauză – contextul social – și efect – angoasa personală a scriitorului – adică dintre experiența socială trăită și mărturisirea ei literară. Dacă, de pildă, conceptele de geografie literară sunt, în genere, aplicate pe textele în proză, nu e de mirare că textele de graniță, implicit, scrisorile, dobândesc un statut marginal în literatură. Or, punerea în discuție a unei crize a textului epistolar ridică atenția tocmai prin reverberațiile unor ieșiri din tipar: caracterul nonficțional, referentul real, implicarea directă a emoțiilor epistolierului. Aceste ieșiri problematizează, în vederea stabilirii tezei studiului, mutarea și aplicabilitatea conceptelor de geocritică modernă pe fundalul unei producții literare – corespondența, căreia, la prima vedere, nu i se acordă o marcantă însemnătate. Pe fundamentul ordinii ideilor consemnate, e oare posibilă o cartografiere afectivă în cadrul discursului epistolar?
Pentru a întări argumentele, este cu neputință a cerceta scriitura secolului al XIX-lea din spațiul românesc fără a ține seamă de rolul jucat de textele epistolare în conturarea unei istorii literare. În sens larg, scriitura epistolară a fost privită inițial drept o creație ce nu ar îndeplini un scop artistic, mai pregnant fiind caracterul său funcțional. In extenso, ceea ce devine important de subliniat încă de la început sunt tocmai efuziunile emițătorului către destinatar, fiind, astfel, cele care permit evadarea din spațiul perceput, cotidian, într-un spațiu imaginar. Astfel, încă un lucru este cert: miza în ars dictaminis este adevărul, caracterul sincer, influențat de legătura ce se stabilește între cei doi poli comunicativi. Referitor la poziția scrisorilor în grila producțiilor literare, trebuie menționat faptul că Dan. C. Mihăilescu afirma că: ,,Scrisoarea face buna medie(re) între oglindirea necruțătoare, crudă și nudă, a jurnalului și travestiul oficial al operei publice. Este un interstițiu, un limb, spațiu filtrant al extremelor, care estompează, dar nu falsifică, nuanțează fără să malformeze… prea mult”[5]. În această ordine de idei, atât în scrisorile oficiale ale lui Mihai Eminescu, cât și în cele intime, regăsim un spațiu recognoscibil al secolului al XIX-lea, dar ceea ce devine esențial este spațiul subiectiv, ce conține amprenta identitară a emițătorului, limbajul eminescian trădând imposibilitatea reprezentării unui spațiu mental stabil, din cauza implicării afective a scriitorului. De facto, dacă pentru Al. Săndulescu, valoarea estetică a textului epistolar depinde de câteva particularități absolut necesare: naturalețe, spontaneitate, sinceritate[6], în corespondența eminesciană, sensul estetic este adus la suprafață printr-o dialectică dintre afect și intelect, ce duce spre noi orizonturi ontice. Astfel, o întrebare firească se impune: Dacă scrisorile lui Mihai Eminescu devin reflexii ale tensiunii personale prin dialogul care ,,nu se desfășoară propriu-zis in absentia, ci într-o praesentia îndepărtată”[7], atunci este posibil ca mențiunile livrești prezente în corespondența sa să fundamenteze într-o hartă afectivă cu valențe identitare?
II. Homo libri în ars dictaminis
În siajul reperelor studiului propus, s-ar cuveni o privire de ansamblu asupra istoriei afective din secolul al XIX-lea, în care educația era pe punctul de a crea un habitus (termen de sociologie preluat de la Pierre Bourdieu)favorabil emoțiilor circumscrise sferei private[8], un habitus în care singurătatea, indiferența sau violența erau sursa unor emoții paralizante[9]. Totodată, studiile consacrate romantismului românesc au identificat drept tendință specifică epocii respective, în planul creației, manifestarea unei reacții intensive a sensibilității (nu un simplu surplus afectiv, ci un raport disproporționat între incitare şi ripostă, o hipersensibilitate, un dezechilibru, o febră a inimii; reacția poate fi depresivă — nostalgie, angoasă, decepţie, sau stenică — entuziasm, idealism, mesianism şi, nu o dată, ea este la acelaşi individ, când de un tip, când de altul, în mod alternativ)[10]. Ajunși în punctul conturării sentimentelor declanșate de anumite lecturi și de legătura acestora cu harta emoțiilor epistolierului eminescian, pot fi invocate și afirmațiile regăsite în studiul Les passions en litterature,deRaphael Baroni și Antonio Rodriguez, autori care subliniază că:
,,Dacă aceste emoții de lectură fugitive rămân la suprafața operelor, sunt ușor de izolat și, într-un anume sens, se revarsă în afara literaturii, integrând lumea obiectelor reale, altfel se întâmplă cu ceea ce numesc «evenimente de lectură». Acestea din urmă se caracterizează prin intensitatea emoțiilor pe care le produc, opacitatea lor inițială în ochii cititorului și importanța lor în relația pe care o stabilește acesta din urmă cu opera citită și, dincolo de aceasta, cu literatura.”[11]
Ceea ce trebuie să ne rețină atenția aici sunt emoțiile declanșate de actul lecturii, prin aceste ,,evenimente de lectură” care ,,conduc la o interogație asupra sinelui”[12]. De asemenea, în completarea celor enunțate, sub aspect conceptual se remarcă, în secolul al XIX-lea, și ,,efectul de lupă” al autobiografiilor[13], ascensiunea sa producându-se odată cu afirmarea individualității în domeniul scriitoricesc. În orizontul acestui efect, Eminescu oferă întâietate, în corespondență, transpunerii minuțioase atât a zonei intelectuale, cât și a celei afective, individualizându-se prin ,,spinul originalității”[14], considerat de Harold Bloom esențial pentru pătrunderea în canon. Dacă întreaga creație literară eminesciană se află sub semnul originalității, corespondența acestuia se diferențiază și se ridică la modele europene prin ineditul artei reprezentării autodistrugerii sinelui în raport cu setea de lectură, de cunoaștere:
,,Îți scriu în redacție, de aceea te rog să nu te superi că-ți scriu puțin. În genere te rog să nu te superi dacă apăsat cum sunt de toți demonii răi ai vieții omenești, îți scriu uneori puțin sau nu răspund imediat la vro scrisoare a ta. Sunt nenorocit și nu culpabil.”[15] (Scrisoare din septembrie 1882, către Veronica Micle),
sau prin exprimarea directă a nemulțumirilor față de diverse reviste, ce îndeamnă liberul-arbitru eminescian la o revoltă aspră, cu note subtile de ironie:
,,Ceea ce m-a determinat așadar să vă scriu această aspră scrisoare este gândul de a vă avertiza să nu mai etalați în prețioasa dumneavoastră foaie aforisme filozofice. (…) Nimănui din lume nu-i trece prin minte să vă împiedice să fiți un foarte bun german – Germania atotcuprinzătoare mai presus de orice! – vă va prii, din aceasta se poate îngrășa omul, vă asigur; dar filozofia, adevărata filozofie nu-i aduce nimănui din lume vreun câștig.”[16] (Scrisoare din 1873-1874, Berlin, către redactorul unei reviste germane).
Tonul ironic este dus mai departe, prin interogații zeflemiste, Eminescu jucându-se persiflant cu afirmațiile revistei germane, în scopul unei critici constructive, bazate pe cunoștințele sale filosofice, care-i oferă libertatea afirmării poziției sale ferme în raport cu redactorul:
,,Spuneți-mi, cu ce v-a greșit sărmanul Schopenhauer de-l puneți pe aceeași treaptă cu domnul consilier aulic Hegel, cu Fichte, cu Hartmann e tutti quanti? De ce periclitați citirea [foii] dumneavoastră cu astfel de glume proaste?”[17]
Printre aceste observații, devine prioritară problematica reprezentării sinelui eminescian atât prin referințele livrești, cât și prin spațiul în care își desfășoară activitatea. Spațiul concret, fie al odăii sale, fie al redacției este intens contaminat de anxietate, de incapacitatea epistolierului de a scrie, fiind prins în jocul muncii asidue. Totodată, soluționarea emulației dezbaterilor cu privire la caracterul autobiografic al corespondenței lui Mihai Eminescu poate fi restrânsă la o singură afirmație despre verosimilul scrierii cu valențe biografice, asupra căruia insistă Monica Spiridon în Melancolia descendenței. O perspectivă fenomenologică asupra memoriei generice a literaturii: ,,nu-și găsește rațiunea în sine, ci trebuie să aibă un punct de sprijin în pre-existent și în deja cunoscut”[18]. Chestionând condiția sinelui său, Eminescu demonstrează condiția de geniu, particularizându-se, dar trimite și la lecturile și traducerile sale, ce ridică ample dileme sapiențiale, fapt evidențiat cu preponderență în scriitura intimă, prin numeroasele interogații nemijlocite adresate Veronicăi Micle:
,,Oare n-ai pătruns tu încă natura mea de călugăr pentru a ști că nu există amuzament pentru mine fără tine și că tot ce vorbești tu e moftologhie? Critica asupra cărții lui Slavici e scrisă de mult – însă n-am publicat-o încă // pentru că voi s-o remaniez.”[19] (Scrisoare din martie 1882)
sau
,,Te rog să nu te superi dacă întârzii cu răspunsurile, dar am o lucrare a Reginei de tradus, care cere grabă. Ca să mă crezi, puiul meu mic și gentil, îți trimit biletul alăturat, pe care te rog să-l păstrezi și să nu-l arăți nimănui de vreme ce nu voi să se știe că traducerea e făcută de mine. Eu nu sunt tare în traducerea de versuri nemțești.”[20] (Scrisoare din martie 1882)
În acest sens, în măsura în care corespondența eminesciană reflectă, în definitoriu, un lamento ființial, devine tot mai marcantă postura de cititor în corespondență, suprapunându-se peste postura de epistolier. Fără îndoială, punctul nodal al celor două ipostaze eminesciene din creația epistolară este imaginea unui homo libri, Eminescu devenind, în ars dictaminis, atât o instanță auctorială, cât și o reflexie a fervorii lecturilor zilnice, pe care o exercită atât în perioada studiilor în străinătate, cât și după revenirea în țară.
III. Harta afectivă eminesciană
Diferența specifică a lui Mihai Eminescu este, fără doar și poate, firea sa contemplativă, fiind completată de prăbușiri ale interiorității, puternic umbrite de abisalitatea pesimismului său. Condiția sa de inadaptat este susținută de-a lungul schimbului său epistolar, atât cu Veronica Micle, cât și cu membrii familiei sau prietenii, complăcându-se în odaia care devine un corelativ obiectiv al constantei stări de singurătate. Este greu să nu fii de acord cu afirmațiile eminescologilor (spre exemplu, Al. Săndulescu, Dan C. Mihăilescu, D. Vatamaniuc) în momentul în care aceștia dezbat discursul textelor epistolare, ajungând la concluzia că Eminescu scrie corespondența mai mult constrâns de împrejurări. Ceea ce îl interesează nu este satisfacerea nevoii de conversație, ci transmiterea informațiilor, având un scop utilitar, în mare parte. Complexitatea, schimbarea și revelarea geniului eminescian sunt demonstrate, însă, de scrisorile intime dintre acesta și Veronica Micle, în fața căreia se descrie în deplinătatea ființei sale, devenind singurul partener de dialog care provoacă omul de carte la o veritabilă naturalețe a exprimării vastului său zbucium interior. Pornind de la aserțiunea lui Al. Săndulescu, potrivit căruia ,,unii scriitori încearcă dramatic sentimentul singurătății, din care caută adesea a ieși prin dialoguri epistolare”[21], un punct analitic însemnat de oprire îl constituie privirea de ansamblu asupra întregii producții epistolare eminesciene.
Încă de la început, remarcăm cum majoritatea scrisorilor trimise de epistolier se concentrează asupra dezbaterilor politice, teoretice sau literare, așa cum se va întâmpla mai ales în perioada frecventării Junimii, iar mutația dialogului epistolar dintre Veronica Micle și Eminescu surprinde problemele de ordin interior, afectiv, neîmplinirea în iubire, dar și ipostaza de părtaș a instanței feminine la creațiile poetice sau la lecturile acestora. După cum remarcă și Dan C. Mihăilescu în studiul său de căpătâi pentru analiza scrisorilor eminesciene, Despre omul din scrisori:
,,Avem, prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic în scrisorile către Maiorescu, adică armonios, impecabil în demonstrații, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil, unul supus administrativ, când vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situații de conflict profesional, iar la antipod eul ludico-erotic, savuros ca o pastișă ghidușă după romanele de amor ale vremii”.
Mihai Eminescu își adaptează discursul epistolar în funcție de receptor. În acest punct, putem anticipa trecerea posturii eminesciene de homo libri de la sobrietatea cotidiană, oficială, la refularea afectivă, manifestată în discursul dintre cei doi îndrăgostiți.
Acest tur de forță imersivă, pe care analiza îl aduce la lumină, începe, astfel, de la schimbul epistolar dintre Eminescu și contemporanii săi și se sfârșește cu degradarea completă a omului de carte într-un timp și într-un spațiu în care nimic „nu pare să mai aibă răbdare”, totul fiind molipsit de delirul (auto)distrugerii premature. În linii mari, pornind de la aceste premise, așa cum observă Helmuth Frisch într-o lucrare amplă dedicată surselor germane din creația scriitorului ieșean:
,,Eminescu își face, în epoca studiilor universitare la Viena (1869-1872) și la Berlin (1872-1874), un număr considerabil de extrase din presa străină, cu precădere din cea germană (…) Eminescu se relevă un cititor pasionat al presei, cum îl cunoaștem și din activitatea sa la Curierul de Iași (1876-1877) și la Timpul (1877-1883).”[22]
În plus, anii de studiu în străinătate prilejuiesc apetența acestuia pentru lectură, dar și pentru cunoaștere, Eminescu fiind înconjurat de cărți în limba română și în limba germană. Din acest punct de vedere, dacă diminețile și le petrecea în cafenele, fiind implicat în lumea mondenă europeană prin citirea și urmărirea publicațiilor, pe băncile sălilor de facultate se formează ,,adevărata cultură a poetului”[23], pe care o va reliefa în dialogurile sale epistolare. În plus, D. Vatamaniuc subliniază faptul că în perioada studiilor universitare, Mihai Eminescu corespondează cu Iacob Negruzzi și cu Titu Maiorescu.
Oprindu-ne asupra schimbului epistolar dintre Eminescu și Iacob Negruzzi, observăm personalitatea poetului aflată într-un proces de definire intelectuală, proces despre care vorbesc și referințele livrești pe care Eminescu le consemnează în timpul șederii sale în Viena. Astfel, într-o scrisoare din septembrie, 1870, care începe prin ridicarea unei dileme de factură ontologică, studentul menționează, sub semnul unei descurajări vădite, un articol de fond – Die welschen Mordbrenner, tradus Hoții francezi, care aapărut în unul din cele mai serioase ziare ale vremii[24]. Se ridică aici ambiguitatea stârnită de lipsa menționării revistei, dar soluția omiterii titlurilor sau a autorilor este dată de Helmuth Frisch, care socotește drept motiv al lipsei mențiunilor faptul că ,,poetul își concentrează atenția în primul rând asupra conținutului expunerilor respective”[25]. Dacă, în scrisorile adresate lui Negruzzi, ceea ce merită reținut este zbuciumul interior, lipsa liniștii, sentimentul vulnerabilității angoasante („într-un pustiu să fiu și nu mi-aș putea regăsi liniștea”[26]), preocuparea pentru problemele ontologice, scindarea dintre spiritul vivace al tinereții și ardoarea lecturilor nesfârșite din biblioteci, în discursul epistolar cu Titu Maiorescu, structura psiho-afectivă a poetului se modifică, Eminescu fiind caracterizat de o condiționare sentimentală, stările de spirit reprezentând un travaliu afectiv determinat de regretul disfuncționalității sinelui său.
Totodată, harta afectivă eminesciană proiectată până în momentul perioadei berlineze este completată de inflexiunile interioare dominate de confuzie, copleșire, melancolie și de conturarea propriu-zisă a emoțiilor specifice, generate și experimentate în procesul de scriere și a emoțiilor generalizabile[27]. Diferența dintre perioada vieneză și cea berlineză este evidentă tocmai prin cele două categorii de emoții dezvoltate prin actul susținut al scrierii și al lecturii: pe de o parte, impactul afectiv simțit de geniul eminescian în Viena este supus unei inhibări lăuntrice, în contradicție cu raritatea momentelor de nerăbdare și optimism:
,,Am citit Electoralele și mi-a plăcut foarte mult, însă cu toate astea nu știu dacă nu e prea locală în timp, dacă nu e prea mult caracteristica picăturei de vreme în care trăim și dacă peste o sută de ani vor mai esista oameni de tagma Lehăescului. Altfel — pe cât pricep eu să judec — e foarte bine scrisă.”[28] (Scrisoare din februarie, 1871, către Iacob Negruzzi),
iar, pe altă parte, la Berlin, este adusă la suprafață o pluralitate emoțională, ce pornește dinspre determinare, inspirație creatoare și se îndreaptă spre sobrietate și mila de sine.
Astfel, Mihai Eminescu însumează atât latura empirică a emoțiilor specifice, cât și latura epistemică, sub egida ipostazei de homo libri. Postura eminesciană de bibliofil este, în definitiv, completată prin constelația afectivă formată în corespondență. În consecință, chiar dacă Ilina Gregori afirmă, în studiul Știm noi cine a fost Eminescu?, că perioada berlineză este evaluată negativ de biografi, deoarece creația poetică este restrânsă cantitativ[29], din punctul de vedere al afirmării capacităților cognitive prin dialogul din scrisori, Eminescu este definit de intelectul său exploatat maximal. Fragmentar, într-o scrisoare din 1874, către Titu Maiorescu, Eminescu declară: ,,toate cunoștințele mele au un caracter personal, unilateral”[30], înfățișându-se drept un spirit sobru, hotărât, dominanta demiurgică simțindu-se gata să se afirme nu doar în poezie, ci și în corespondență. De asemenea, menționează examenul de doctorat în filozofie, pe care nu îl va susține, părăsind Berlinul în 1874, fără diplomă.
Preocuparea pentru condiția ființei umane, dar și pentru chestiuni de ordin filosofic, care să îi satisfacă dorința de cunoaștere, dar care să umple și golurile interioare, să liniștească tensiunea sufletească a geniului în formare este evidențiată prin lecturile de la acel moment: Psysiologie de la mort a lui Bichat, Scrierile lui Lichtenberg[31], opera lui Kant, Schopenhauer, Hegel. Referitor la filosofia kantiană și schopenhaueriană, tot în anul 1874, Eminescu îi scrie lui Titu Maiorescu despre formalitatea titlului academic, enunțând, așadar, influența definitorie a celor doi filosofi citiți relativ târziu, fapt ce deslușește sentimentul dezamăgirii. În plus, din punct de vedere afectiv, Eminescu devine, prin contactul cu aceste influențe, dominat de emoția lucidității, fiind vorba de o trezire a logosului prin lectură. Ideile despre problemele ființiale, de cunoaștere vin precum o fractură a emoțiilor, deoarece Eminescu nu permite să se întrevadă clar starea sa afectivă în scrisorile oficiale sau adresate prietenilor săi. Singurul aspect care trădează sentimentul plăcerii, al entuziasmului, al fericirii trecătoare este referința livrescă pe care epistolierul o integrează în textul său.
Harta afectivă eminesciană este completată, totodată, de starea de singurătate, de inadaptare socială, acesta simțindu-se prada amalgamului de emoții neînțelese de cei din jurul său. Ecoul autoreprezentării sale în dialogul cu Vasile Burlă, filosof și lingvist român, contemporan și prieten cu Mihai Eminescu, atinge tangențial ipostaza de om al scriiturii, Eminescu fiind ,,condamnat la un mutism absolut”[32]. Dincolo de starea sa stingheră, acesta este umbrit de lipsa unor cărți care să-i permită un univers compensatoriu, al lecturii, singura carte avută la îndemână fiind o ediție din Heinrich Heine: ,,De citit n-am asemenea ce citi, decât o ediție a lui Heine, rătăcite printre bucoavnele doctorului secundar…”[33]. Or, nu e de mirare că Eminescu este stăpânit aici de o pătrunzătoare dezamăgire, cel mai probabil fiind încercat și de o disperare pricinuită de restrângerea bibliotecii sale la o singură carte. Nici sentimentul înstrăinării nu poate fi neglijat, epistolierul aflându-se la Odessa, într-un spațiu distant atât prin construcția identitară a localnicilor, cât și prin bariera de ordin lingvistic. Din acest punct de vedere, singurul aspect pozitiv ar fi sentimentul speranței, fructificat de dorința poetului de a nu fi uitat acolo de prietenul său și de a se întoarce acasă, unde amorțirea sa afectivă ar fi umbrită de extazul lecturii cărților din bibliotecile naționale. Astfel, spre ultimii ani de viață, punctele sale lucii, scrisorile, surprind, printr-o sinceritate crescută, regresul fatidic al multitudinii de pulsuri emoționale, singura constantă afectivă ce rămâne până în ultima clipă fiind tristețea suprimării sinelui.
În vreme ce Mihai Eminescu este incapabil să se depărteze de spațiul său, de datoria sa, fapt constatat în ambele volume de corespondență îngrijite de D. Vatamaniuc, acesta practică o analiză lucidă a propriilor sentimente și stări, în special în dialog cu Veronica Micle. Impasul este aici raportul dintre cei doi, Eminescu aflându-se în postura de literat, erudit, iar Veronica rezumându-se la preocupările de bază într-o societate a rigorii și a limitării nevoii feminine de mărturisire sentimentală. Totuși, corespondența intimă dintre cei doi aduce la liman nevoia poetului de a împărtăși creația sa cu instanța feminină ce-i păstrează și îi susține elanul vitalist de creator. Revenind la primii ani de scriere poetică, Eminescu afirmă vehement: ,,Nu merit laudele aduse pentru poezia Epigonii. E o concepție pe care o făurisem încă la Viena, într-un elan de patriotism”[34]. Respingerea laudelor ascunde, la Eminescu, teama de eșec, privirea atentă, critică asupra creației sale, acestea fiind ,,dublate de o anxietate care se hrănește și crește în bună parte din ea însăși, din enigmele și ipotezele tot mai catastrofice pe care și le produce”[35].
Legând argumentele, Mihai Eminescu conturează, prin scrisorile sale oficiale sau personale, o hartă afectivă ce se află sub semnul lecturilor și al influențelor literare. Cartografierea afectivă eminesciană este realizată, în definitoriu, prin oscilarea emoțiilor, de la pasiune, entuziasm, optimism și sensibilitate, la decepție, descurajare și pesimism. Referitor la influențe, dar și la starea de anxietate ce caracterizează omul de carte, Harold Bloom afirma, în studiul Anxietatea influenței, că: „Marele adevăr al influenței literare e că ea reprezintă o anxietate irezistibilă”[36]. Așadar, aflat în ipostaza de homo libri, Eminescu parcurge un întreg traseu afectiv, oscilând între singurătatea prielnică activității livrești, citirii de reviste, cărți, articole, traduceri și nevoia de împărtășire sentimentală, de deschidere a sufletului.
Bibliografie primară:
1. Eminescu, Mihai, Eminescu în corespondență, vol. I – Scrisori cu caracter personal, prefață, notă asupra ediției și comentarii de Dimitrie Vatamaniuc, postfață Lucian Chișu, București, Editura Muzeului Literaturii Române, 1997.
2. Eminescu, Mihai, Eminescu în corespondență, vol. II – Corespondență oficială, prefață, notă asupra ediției și comentarii de Dimitrie Vatamaniuc, postfață Lucian Chișu, București, Editura Muzeului Literaturii Române, 1998.
3. Eminescu, Mihai, Micle, Veronica, Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, ediție îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol-Illias, ediția a III-a, Iași, Editura Polirom, 2018.
Bibliografie secundară:
1. Baroni, Raphael, Rodriquez, Antonio, Les passions en littérature, Lausanne, Universite de Lausanne, Revue Etudes de Lettres, 2014.
2. Bloom, Harold, Anxietatea influenței – o teorie a poeziei, Pitești, Editura Paralela 45, 2008.
3. Bloom, Harold, Canonul occidental, București, Editura Art, 2018.
4. Corbin, Alain, Courtine, Jean-Jacques, Vigarello, Georges, Histoire des émotions, Volume 2, Seuil, Editions du Seuil, 2016.
5. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
6. Flatley, Jonathan, Affective Mapping: Melancholia and the Politics of Modernism, Cambridge, Harvard University Press, 2008.
7. Frisch, Helmuth, Sursele germane ale creației eminesciene, Volumul I, București, Editura Saeculum I. O., 1999.
8. Gregori, Ilina, Știm noi cine a fost Eminescu? – Fapte, enigme, ipoteze, București, Editura Art, 2008.
9. Jandl, Ingeborg, Knaller, Susanne, Schönfellner, Sabine, Tockner, Gudrun, Writing Emotions: Theoretical Concepts and Selected Case Studies in Literature, Transcript Verlag, 2017.
10. Mihăilescu, Dan C., Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, București, Editura Humanitas, 2009.
11. Petrescu, Ioana Em., Eminescu. Modele cosmologice și viziunea poetică, ediția a II-a, îngrijită și prefațată de Irina Petraș, col. ,,Deschideri”, seria „Universitas”, Pitești, Editura Paralela 45, 2000.
12. Săndulescu, Alexandru, Literatura epistolară, București, Editura Minerva, 1972.
13. Spiridon, Monica, Melancolia descendenței. O perspectivă fenomenologică asupra memoriei generice a literaturii, Iași, Editura Polirom, 2000.
14. Tally Jr., Robert T. (coord.), The Routledge Handbook of Literature and Space, New York, Routledge, 2017.
15. Tomoiagă, Mirela, O poetică a corespondenței intime în literatura română a secolului al XX-lea, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012.
[1] Robert T. Tally Jr. (coord.), The Routledge Handbook of Literature and Space, New York, Routledge, 2017.
[2] Jonathan Flatley, Affective Mapping: Melancholia and the Politics of Modernism, Cambridge, Harvard University Press, 2008.
[3] Ibidem, p. 7.
[4] Robert T. Tally Jr., Op. cit., p. 65.
[5] Dan C. Mihăilescu, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, București, Editura Humanitas, 2009, p. 14.
[6] Al. Săndulescu, Literatura epistolară, București, Editura Minerva, 1972, p. 13.
[7] Mirela Tomoiagă, O poetică a corespondenței intime în literatura română a secolului al XX-lea, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012, p. 13.
[8] Alain Corbin, Courtine, Jean-Jacques, Vigarello, Georges, Histoire des émotions, Volume 2, Seuil, Editions du Seuil, 2016, p. 211.
[9] Ibidem, p. 223.
[10] Paul Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 15.
[11] Raphael Baroni (coord.), Antonio Rodriquez, Les passions en littérature, Lausanne, Universite de Lausanne, Revue Etudes de Lettres, 2014, p. 50
[12] Ibidem, p. 53.
[13] Alain Corbin, Courtine, Jean-Jacques, Vigarello, Georges, op. cit., p. 214.
[14] Harold Bloom, Canonul occidental, traducere din limba engleză de Delia Ungureanu, București, Editura Art, 2018, p. 44.
[15] Mihai Eminescu, Veronica Micle, Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, ediție îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol-Illias, ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2018, p. 366.
[16] Mihai Eminescu, Eminescu în corespondență, vol. II – Corespondență oficială, prefață, notă asupra ediției și comentarii de Dimitrie Vatamaniuc, postfață Lucian Chișu, Editura Muzeului Literaturii Române, București,1998, p. 166-167.
[17] Ibidem, p. 167.
[18] Monica Spiridon, Melancolia descendenței. O perspectivă fenomenologică asupra memoriei generice a literaturii, Iași, Editura Polirom, 2000, p. 208.
[19] Mihai Eminescu, Veronica Micle, op. cit., p. 223.
[20] Ibidem, p. 249.
[21] Al. Săndulescu, op. cit., p. 71.
[22] Helmuth Frisch, Sursele germane ale creației eminesciene, Volumul I, București, Editura Saeculum I.O., 1999, p. 7.
[23] Ibidem, p. 13.
[24] Ibidem, p. 96.
[25] Ibidem, p. 406.
[26] Mihai Eminescu, Eminescu în corespondență, vol. I – Scrisori cu caracter personal, prefață, notă asupra ediției și comentarii de Dimitrie Vatamaniuc, postfață Lucian Chișu, București, Editura Muzeului Literaturii Române, 1997, p. 63.
[27] Ingeborg Jandl, Susanne Knaller, Sabine Schönfellner, Gudrun Tockner, Writing Emotions: Theoretical Concepts and Selected Case Studies in Literature, Transcript Verlag, 2017, p. 20-21.
[28] Mihai Eminescu, op. cit., p. 103.
[29] Ilina Gregori, Știm noi cine a fost Eminescu? – Fapte, enigme, ipoteze, București, Editura Art, 2008, p. 23.
[30] Mihai Eminescu, op. cit., p. 56.
[31] Ibidem, p. 56.
[32] Mihai Eminescu, op. cit., p. 8.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem, p. 67.
[35] Ilina Gregori, op. cit., p. 283-284.
[36] Harold Bloom, Anxietatea influenței – o teorie a poeziei, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 15.
