Alchimia versurilor

După Gellu Naum, imaginea emblematică a cuptorului alchimic în care se cristalizează poezia este redescoperită și de Raul Constantinescu în volumul Athanor, publicat la Editura Limes în 2021. Apropierea poetului de științele oculte nu este întâmplătoare, ea putând fi sesizată și în câteva volume anterioare, precum Heralzii tăcerii (2007) și Spre Aleph (2016). În fruntea cărții se găsește un motto de inspirație biblică, un elogiu suprem adus poeziei. Potrivit lui Raul Constantinescu, la început nu a fost cuvântul, ci poemul: „La început a fost iubirea întrupată-n poem/ și poemul era Dumnezeu/ și Dumnezeu era poemul/ și trăiau și se iubeau cu toții în poem/ se hrăneau toți din poem și erau cu toții Poem”. Acest motto semnificativ este urmat de poemul programatic intitulat Athanor. Înainte de toate, poetul simte nevoia să explice semnificațiile termenului. Drept consecință, într-o notă de subsol, el preia definiția cuvântului din Dicționarul de mitologie generală al lui Victor Kernbach. Potrivit acestuia, athanorul este cuptorul „în care alchimiștii pretindeau a realiza «regenerarea cosmosului» și a transforma metalele «leproase» în aur, precum și a obține «piatra filozofală». Athanorul medieval este un soi de furnal cu pereți rectangulari…” Pornind de aici, asemenea unui alchimist modern, Raul Constantinescu își imaginează actul creației ca un proces ezoteric exercitat asupra cuvintelor. Poetul descrie „al vieții melancolic cânt” la fel cum „în cuptorul athanor/ ard elementele în cor”. Sub imperiul focului sacru al creației, materiile primordiale (aurul, aerul, focul, pământul) se metamorfozează în cuvânt, un „Cuvânt de aur nemuritor –/ izvor sacru atoatenăscător”.

Volumul reunește trei cicluri semnificative: Calea Regală, Duhul focului și Dauritul drum. Poemele din prima secțiune alcătuiesc tot atâtea trepte pe Calea Regală a poeziei. „Natura toată-i un mister nepătruns” – afirmă poetul în poemul intitulat Stea polară. El cultivă o poezie de inspirație romantică, în care natura preia dimensiuni cosmice și totul este încărcat de mister. Tabloul este amplificat de divina muzică a sferelor și de cetele de îngeri, aspirația la sacru facilitând înălțarea la cer.

Corabia fantomă prelucrează mitul Olandezului Zburător. De-a lungul timpului, vasele fantomă care rătăcesc labirintic pe mare au inspirat numeroși oameni de artă. Walter Scott, Edgar Allan Poe, Coleridge, Heinrich Heine, Richard Wagner reprezintă doar câteva din exemplele elocvente. Originea legendei se pierde în negura timpului. De regulă, apariția ei se leagă de o crimă, de un blestem sau de un pact încheiat cu diavolul. Pedeapsa divină pentru nelegiuirile comise constă în rătăcirea la nesfârșit pe mare, fără posibilitatea de a putea acosta vreodată în spațiul securizant al unui port. Marinarii care au întâlnit în drumul lor asemenea corăbii ale morții povestesc groaza resimțită în fața tabloului halucinant. Poemul lui Raul Constantinescu păstrează coordonatele esențiale ale legendei. Imaginea zugrăvită este fantastică, terifiantă: „O,-ntre noapte și zi din miez de nouri,/ Deasupra de vise și vagi arătări,/ Miraj din pierdute-n umbre lumi de fum,/ Din marele vârtej sus pe tsunami/ Corabia fantomă-arar răsare/ Cu putrede catarge, zdrențe-n pânze,/ Matrozi din moarte treziți de coșmaruri,/ Păianjeni, tunuri, balerci de vinațuri/ Sub capul de mort al piraților semn/ În scrâșnet de lanțuri tristă armadă!…” Poetul se dovedește un vizionar, un pictor talentat al coșmarului. Urâtul invadează lumea zugrăvită, o lume pe dos, în care valorile sunt răsturnate și unde, la fel ca în cunoscuta poveste, împăratul este gol.

Există câteva teme majore ce revin în lirica lui Raul Constantinescu. O asemenea temă obsedantă este cea a cuvântului. La fel ca în lirica lui Lucian Blaga, lumea este învăluită în mister, drumul poetului fiind luminat de forța magică a cuvântului primordial: „La început Cuvântul/ lumina pământul/ și văzut, și nevăzut,/ mister neprevăzut/ pe deasupra apelor,/ dorul nerostitelor –/ tainicul fără-nceput –/ harul nicicând priceput/ dat nouă tuturor,/ răsărit nestins prin nor,/ din naștere în moarte,/ sfânt întreg și parte –/ foc prim, în spirală,/ pe via cale regală/ întruna luminează/ lumile prin rază/ și-n dor nemărginit,/ se-mplinește infinit” (Nemărginitul dor).

Momentul privilegiat al genezei poemului este zugrăvit în Înfiriparea poemului: „Dintr-o rază prin nor,/ din dans de fulgi ușor/ din zbor de păpădii,/ din picurii de rouă vii,/ din lacrimi ascunse-n tremur,/ din al ființei cutremur,/ dintr-al inimii imbold,/ printr-un glas abia involt,/ dintr-un oftat și-o tângă,/ din ochi ce stau să plângă,/ din tot ce stă ori mișcă,/ din abis poemul se iscă,/ floare nevăzută în gând,/ rostire-n cuvânt/ poemul se înfiripă/ spre ceruri aripă”. Mitologia, „sfânta poveste/ a celor ce nu mai sunt” constituie o inepuizabilă sursă de inspirație pentru poet, așa cum se întâmplă în poemul Trémolo.

Alteori, Raul Constantinescu descrie efortul căutării „cereștilor octave” veghind la athanorul care este propriul său trup, în care ard elementele primordiale: apa, aerul, focul și pământul. Biciuit de vise, sub focul inspirației, poetul creează „un alt tărâm nebănuit privirii” (Ideal). Spre deosebire de alchimiștii medievali, pentru Raul Constantinescu, a găsi piatra filosofală nu înseamnă a descoperi taina transmutării metalelor, ci a identifica cuvântul de aur ce „licăre-n zori/ cam între veghe și vis deseori/ în cânt de serafi și primadone/ ce ne-’nalță-n a duhului zone” (Licăr).

Prin volumul Athanor, Raul Constantinescu își asumă postura unui alchimist modern, a unui magician al cuvântului.