Protagonismul literaturii carcerale din primul deceniu postcomunist s-a încheiat prin forța împrejurărilor. Puțini dintre cei care au trecut prin astfel de încercări mai sînt în viață – și probabil că, și de mai sînt, dacă nu și-au scris memoriile pînă acum, va fi din cauză că nu mai vor să retrăiască infernul de atunci. Așa cum, bunăoară, nu vrea nici personajul evocat de Silvia Bodea Sălăjan, Sorin, fost luptător în munți: „Vreau să las acel timp să moară, să-l îngrop”, îi spune el nepoatei care-și petrecea studenția stînd la el în gazdă (la Cluj, după urmele lăsate de cîteva personaje episodice din această evocare-datorie de suflet). Pe de altă parte, Sorin vrea să-și exorcizeze și să-și purifice memoria de urmele coșmarești care supraviețuiesc în amintirile lui, supunînd-o unui program terapeutic nu de eufemizare, ci de „pozitivizare”: „Din vremea aceea vreau să păstrez doar ceea ce mi s-a lipit de suflet.” Și alege, într-adevăr, să privilegieze ceea ce pentru el a fost partea luminoasă a vieții în temniță – faptul că a avut „norocul” de a împărți acei ani cu cîteva personalități care i-au deschis și mintea și sufletul. Două dintre acestea – preotul Rogoz (catolic, după rozariul pe care-l folosește la rugăciune) și Profesorul (al cărui nume nici nu l-a aflat) – constituie „universitatea” pe care a urmat-o Sorin în închisoare (un topos pe care-l regăsim în multe memoriale carcerale). Dar chiar dacă și-a impus această disciplină a uitării – și, implicit, a iertării –, trecutul apasă și vrea să iasă la lumină. Peste această presiune se adaugă conștiința confesorului, care a devenit studenta, că astfel de experiențe nu pot fi lăsate în uitare și și-a asumat datoria de a face din ele un îndreptar existențial. Povestea lui Sorin e „o poveste ce nu trebuie să piară odată cu cei care au trăit-o.” Așa că, în vreme ce ascultă și memorează confesiunile fragmentare ale lui Sorin, studenta e tot mai „hotărâtă ca odată, cândva, să imortalizez(e) într-o carte” faptele la care a devenit martoră indirectă. E ceea ce face în Cod roșu pentru iertare.
Confesiunea lui Sorin survine pe un scenariu de memorial personal și se împletește cu biografia tinerei studente. Tehnic vorbind, e o scriitură cameleonică ce trece nonșalant de la amintiri la un fel de jurnal și intercalează partitura personală pe firul rupt în secvențe al confesiunii fostului deținut (sau invers). Pe ambele fire se depune o valență sapiențială, dincolo de lecția pe care o reprezintă viața și conduita lui Sorin în sine, adăugîndu-se tot felul de pilde de învățătură, de la snoave la parabole biblice. Componenta „creștină”, deși discretă, e, totuși, manifestă, întărită de mărturia lui Sorin: „Acolo, Dumnezeu era viu. Viu și prezent.” Rămîne viu și după eliberare – și prezența lui se simte, fără nici o retorică, în viața familiei lui Sorin, desfășurată pe grilă idilică, de armonie, iubire și tandrețe.
Firul narativ al confesiunilor e potrivit cu o tentă evidentă de suspans, căci abia spre final aflăm de ce a fost arestat Sorin și cum și cînd a fost arestat (una din scenele cele mai pregnante dintre cele povestite de Sorin). Pînă spre acest punct inițial al peripețiilor confesiunile parcurg „momente dramatice pe care le-a trăit acolo, cum îi spunea el la acea temniță a ororii, dar și clipe senine ale copilăriei alături de părinți și de frații lui.” E ca și cum confesiunile ar fi fost aranjate în racursiu printr-un montaj de secvențe. O carte, pe scurt, scrisă din/cu pietate, menită să fie un omagiu adus celor care s-au sacrificat pentru un ideal și care și-au topit suferințele într-un ethos luminos.
*Prefață la volumul Silviei Bodea Sălăjan, „Cod roșu pentru iertare”, apărut recent la Editura „Caiete Silvane”.
