În acest început de iarnă, când criticul și istoricul literar Al. Cistelecan, născut la 2 decembrie 1951, își privește cu melancolia celor 70 de ani drumul printre cărți, între rafturile librăriilor se poate vedea câte o adolescentă răsfoind un tom cu un titlu-capcană: Fete pierdute. Volumul nu e ceea ce crede ea, de-aceea, cel mai adesea, îl așază resemnată la loc. De altfel, autorul face cuvenitele precizări: „Volumul de față trebuie văzut (dacă există vreun interes) ca parte a unui triptic din care mai fac parte Ardelencele și Zece femei, apărute deja, ale căror sumare pot rotunji (dar nu și întregi) tabloul poeziei feminine.” Ne încumetăm să vedem în această prezumtivă istorie a poeziei feminine românești, la stadiul ei de-acum, cel mai spectaculos șantier deschis, din întreaga istorie literară a momentului. La apariția primei dintre cărțile amintitului triptic încercam să decelăm un demers exegetic, care se anunța de durată. O carte de critică şi istorie literară puţin obişnuită e Ardelencele lui Al. Cistelecan, Editura Şcoala Ardeleană / Eikon, Cluj-Napoca, 2014. Ca şi Gheorghe Perian, criticul caută zone umbrite din literatura română, frecventate rar sau deloc până la el, unde se preface a crede că poate găsi oaze de poezie pe lângă care alţii trec cu indiferenţă. De aceea spunem din capul locului că sociologia literară va acompania în surdină aceste pagini. Într-un mic capitol introductiv cu titlul Simple precizări, autorul lămureşte profilul de unicat al cărţii sale în biblioteca de istorie literară românească. Considerăm că Ardelencele trebuie înţeleasă ca o propensiune ludică de a scrie despre o literatură ca şi inexistentă. Volumul e mai mult un act de creaţie decât unul de analiză. Şi e numai un exerciţiu de încălzire pentru o istorie a poeziei feminine, gândită exhaustivă: „Şirul de portrete care urmează e doar un extras dintr-un proiect mai mare, închinat poetelor române din toate timpurile şi de toate mărimile şi formele. Întâmplarea a făcut (dar nu total imotivat, ci datorită faptului că bibliografia necesară mi-a fost mai la îndemînă) ca primul val de poete scoase cît de cît din uitare (e o iluzie critică, fireşte) să fie, predominant, unul de ardelence (deşi n-am pornit în urmărirea lor cu criterii regionaliste sau alte mofturi discriminatorii)” (p. 5). În cele aproape douăzeci de medalioane critice, împărţite la cam tot atâtea poetese, Al. Cistelecan vede lumea literară „sub specie theatri”. Autoarele portretizate dialoghează între ele nu numai prin teme şi forme comune, ci mai cu seamă prin faptul de a fi distribuite pe aceeaşi scenă, în faţa unui cititor din alt veac. El are meticulozitatea şi pedanteria profesorilor de şcoală ardeleană, în amestec cu ironia, exprimată în multe feluri, cu umorul, nici el din mai puţine registre, şi cu vânarea de cancanuri, care stă bine unui discurs critic concentrat asupra unor valori constant modeste. Metoda după care sunt construite eseurile e respectată cu sfinţenie de la un capăt la altul: un incipit cu aer de istorie literară, pigmentat de picanterii strecurate pedagogic, pe post de „captatio benevolentiae”, după care se instalează critica de text. Bibliografia e de toată mâna, mai mult dicţionare locale şi efemere foi de provincie, din care criticul încearcă să-şi stoarcă informaţia necesară. Aici poate că s-ar impune şi o observaţie ce ţine tot de modalitatea de lucru. Abundenţa datelor, evident, de un interes general scăzut, se transformă în ample note de subsol, ceea ce permite textului critic propriu-zis să păşească în pagină suplu, elegant, aerisit.” Acum, cu satisfacție constatăm că toate strategiile critice din Ardelencele se prelungesc până în paginile Fetelor pierdute. Iar de se văd niscaiva prefaceri, a fost doar în sensul adâncirii unui rafinament sui-generis.
La mulți și rodnici ani, Al. Cistelecan!
(V.M.)
+ There are no comments
Add yours