Oricărui practicant al criticii de întâmpinare, sub forma cronicii literare, se obișnuiește să-i servească de trambulină, la începuturi, o publicație de profil. Delia Muntean a pivotat în jurul „Nord-ului Literar, așa cum, lesne, putem înțelege dintr-un element de paratext care-i însoțește cea mai nouă carte, Poezia de lângă noi, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2021: volumul e dedicat memoriei unor foști redactori ai periodicului amintit. Cuvântul-înainte se deschide cu un paragraf edificator asupra scrisului critic al autoarei: „Volumul de față adună comentarii pe marginea unor cărți de poezie publicate recent. Este o întreprindere care, pe de o parte, îmi înlesnește întâlniri aproape la zi cu sfera editorială; pe de alta, îmi stimulează flexibilitatea în opțiunile proprii de lectură (canalizate adesea înspre autori sau proiecte anume) și primenirea continuă a instrumentarului analitic. Nu în ultimul rând, multiplică traseele de întâmpinare a realului. De data aceasta, aduc împreună aproape treizeci de creatori contemporani și tot atâtea moduri de a trăi în literatură, de a opera cu energiile întemeietoare ale Cuvântului. Unii sunt consacrați, alții – debutanți sau mai puțin cunoscuți, dincolo de spațiul cultural căruia îi aparțin. Maniera specifică în care se rostesc, în care își devoalează povestea și adevărurile dezvăluie o relație subiectivă cu timpul și cu societatea, convertite într-un cronotop alternativ, numai al lor și mult mai autentic, mai viu decât cel propriu-zis. Mai consistent ontologic.” Câteva rânduri mai jos, eseista schițează și un profil generic al „protagoniștilor” cărții ei, insistând pe rolul cathartic al poeziei în viața lor.
Sumarul așază alfabetic numele autorilor abordați. La Horia Bădescu, oprindu-se asupra unei cărți de poezie cu forme fixe (sonete și ronsete), criticul ne vorbește despre o lirică „de sorginte trubadurescă în bună parte”, care „presupune un public dedat cu aromele sunetelor”. Delia Muntean se instalează, de la început, în ipostaza unui cititor cu ștaif, dar și cu niște intenții moraliste, în relația cu opera citită. Așa se profilează conturul unui autor care îmbină critica de întâmpinare cu o critică descriptivă. La articole, face introduceri generoase, oferind despre autorul aflat în obiectiv date, uneori, în exces. Trecând însă peste această mică rezervă, la Gheorghe Mihai Bârlea, eseista urmărește foarte atentă „modul său de a-și aduce lumea înăuntru”. Niciun artist nu-și propune mai mult de atât! Găsește, la nivelul unei singure cărți de poezie, Sigilii de soare, principalele căi de acces dintre poet și lume: „acomodarea mai prietenoasă cu finitudinea”, „reconsiderarea timpului de trăit, viețuirea în bucurie și încredere” și, în sfârșit, „o filozofie de viață în care primează lucrarea, procesul”. Glosând despre poezia unui artist polivalent (Daniel Bozga), autoarea lansează, indirect, o invitație la a-i citi scrisul liric prin prisma lucrărilor plastice (pictură și sculptură). În sprijinul acestei idei, ea descoperă elemente de pictopoezie, care potențează comunicarea. La o poetesă precum Rodica Braga, comentând o antologie alcătuită pe baza mai multor volume, descoperă frăgezimi lirice izvorâte din eros și instinctul matern, dar și voluptatea ființei de a se deschide spre moarte. Trecând spre o altă poetesă, Emanuela Bușoi, identifică două tendințe, una tematică și alta de ordin stilistic. Unor mituri și motive considerate sleite li se preferă eșantioane de realitate contemporană, mai ispititoare, în vreme ce, la nivelul expresiei, se produc alunecări înspre ludic, spre teribilisme grafice, spre hibridizarea limbajelor și, desigur, spre abolirea punctuației.
Pe Elena Cărăușan, autoarea Poeziei de lângă noi o situează, prin sensibilitatea exacerbată, în descendența simboliștilor francezi. Tot la această poetesă, mecanismele creației se dovedesc neputincioase în a tăinui chemarea morții: „Dimensiunea narativă, multiplicarea instanțelor lirice, caracterul scenic sunt menite – laolaltă – să domolească subiectivismul trăirilor auctoriale, să tempereze anxietatea finitudinii, însă nici asemenea trucuri nu au sorți de izbândă.” Despre cartea lui Gabriel Cojocaru, Poeme pentru Esmeralda, scrie ca despre o nouă Cântarea Cântărilor, fără să se mai poată opri. În poezia Simonei-Grazia Dima, formula stilistică definitorie e surprinsă ca într-o fișă întocmită de un harnic istoric literar: „Inventarierea, aparent lipsită de coeziune, a fațetelor contradictorii și fragile ale cotidianului, pentru a le converti în fluxuri de imagini, trimite înspre dicteul automat al avangardiștilor.” Într-un volum de Rodica Dragomir, Aritmetica întoarcerii, Delia Muntean identifică o poetesă ce, scriind și haiku-uri, „își legitimează existența lirică”. Prima ridicare de voce, cea dintâi observație ceva mai rezervată o vedem la Dumitru Drinceanu, căruia însă îi impută doar niște „rime suferinde”. Aprecierea putea fi nițel mai severă. Din articolul dedicat poeziei lui Dumitru Mălin se detașează câteva formulări critice în măsură să dea liniile unui portret auctorial: „aproape în răspăr cu poezia contemporană”; „fidelitate față de arsenalul predominant tradiționalist”; „o anume delimitare programatică față de transformările prea îndrăznețe din câmpul literaturii”. Lipsește însă fermitatea unui verdict. Din articolul despre Mihai Merticaru ne alegem, în primul rând, cu câteva date utile privind istoria sonetului și statornicirea lui timpurie în literatura română. În privința autorului comentat, descoperim, cu surprindere, un cultivator de „sonete în cunună”, tehnică ingenioasă, dar dificilă și, de aceea, rarisimă.
Din poezia Emiliei Poenaru Moldovan, autoarea alege un volum valoros, Uioara felix, descriindu-l ca pe al unei poetese, caracterizată de „o rafinată stăpânire a arsenalului lingvistic”. Vorbind despre o poezie cu evidente atribute narative, ea îi găsește mereu noi planuri și noi semnificații. În studiul despre Vasile Morar, în care distingem două părți, criticul face mai întâi o paradă hermeneutică a decodării învelișurilor multiple ale unui simbol: pasărea. Ceea ce se cuvine remarcat este bunul-gust și aderența la plastica verbală, dar și parcimonia, de data asta, cu care-și selectează citatele. În a doua parte detaliază un procedeu tehnic: „O altă strategie utilizată de Vasile Morar o constituie recursul la narațiune.” Un volum de sonete al lui Adrian Munteanu, Paingul orb, e cercetat cu atenția ce se cuvine unui artist polivalent: „poetul-actor își țese discursul cu lectorul de față. / … / Îl captează în pânza proprie și îl stârnește / … / să lucreze împreună cu el la producerea textului.” În Vasile Muste descrie un poet pătimaș al dragostei, care, atunci când simte că stilul i s-a tocit, mai toarnă în cerneală și câțiva stropi de moarte. Oricum, toposul liricii sale, Țara Lăpușului, e unul cât se poate de expresiv. Dintr-o bibliografie auctorială bogată, în mai multe genuri: poezie, proză, critică literară, la Adela Naghiu, cronicarul alege al treilea volum de versuri, Animale sălbatice de companie. Găsește această poezie ca fiind calată pe realitățile contemporane: „Timpul acesta ieșit din țâțâni / … / stârnește pana poetei, dezlănțuind o scriitură incisivă, cu inflexiuni gazetărești.” Iar ca o concluzie critică: „Poemele din volumul de față sunt tot atâtea tentative de adaptare a instrumentarului liric la expectanțele consumatorului actual de literatură.”
În cazul unui poet de formație teologică, așa cum este George Nicoară, criticul ne avertizează că: „Travaliul artistic devine proces de lămurire (trecere prin foc) a semnelor limbii.” Iar articolul despre Gheorghe Pârja e axat pe ideea de responsabilitate a scrisului. Deducem din textul critic că poetul acesta, cu fiecare silabă a sa, apără un etos, odată exemplar, care se vede acum amenințat. La un poet tânăr și cam grăbit în a publica volum după volum, Constantin Romulus Preda, Delia Muntean descoperă și o imagine demnă de reținut: „E inedită revolta artiștilor adunați în piața publică pentru a impune o versiune proprie a Facerii, cu poezia ca act și spațiu primordiale, din care s-ar fi desprins «doi fluturi/ care s-au sărutat atunci când au rămas fără aripi/ și au întemeiat prima colonie a vieții».” Gazetarii, care au o legătură privilegiată cu realitatea, pot scrie, uneori și o poezie interesantă. Cam asta arată și articolul din Poezia de lângă noi despre Nicolae Silade. „În cazul Ioanei Ileana Ștețco, împletirea celor două simboluri: pasărea și piatra, se realizează la nivel superior prin metafora păsării de piatră, asumată de autoare programatic și, pare-ni-se, orgolios”, concluzionează criticul după parcurgerea atentă a celor patru volume de versuri ale unei poetese de talent, care ne-a părăsit nu demult.
Analizând un volum de Virgil Nistru Țigănuș, Crug vesperal, autoarea Poeziei de lângă noi apreciază o lirică brăzdată de întrebări, atât religioase, cât și existențiale, izvorâte din umilință, dar și din asprimea drumului străbătut în viață de poet: „Întrebarea / … / trece așadar din tulburarea ființei în carnea și duhul poeziei. Sunt interogații ce preocupă mințile alese, devotate, care caută semne și corespondențe mai puțin vizibile în nebănuitele forme de exprimare a universului.” „Dragostea, singurătatea, natura, moartea, familia, exilul citadin – ca teme privilegiate – rămân în continuare în centrul atenției, adăugându-li-se boema literară”, așa e prezentat, sub raportul semnificatului, volumul Pescar de cuvinte de Ioan Radu Văcărescu. În privința analizei textuale, parcă se vede cum condeiul critic prinde aripi, atunci când poezia ținută sub lupă este una valoroasă. Articolul despre George Vulturescu e un lung șir de exerciții de hermeneutica poeziei. Sunt invocați autori împătimiți de căutarea sensului, de la Paul Ricoeur, la Constantin Noica sau Gheorghe Crăciun. Iar concluzia pe marginea poeziei analizate sună cam așa: „Mai degrabă blestem decât benedicțiune, un fel de răscumpărare a înseși condiției de a fi, scrisul – în viziunea acestui autor din Nord – trebuie să smintească și să ucidă ca să vindece / să purifice.” De altfel, meditația asupra condiției scrisului e elementul care leagă articolele cărții între ele, dându-le unitate. O spune chiar cronicarul, în cuvânt-înainte, vorbind despre poeți: „Poezia lor este felul lor de a compensa irosirea în viermuiala de fiecare zi, de a nu se lăsa întru totul supuși lipsei-de-așezare a vremurilor. / … / Îi eliberează la răstimpuri din «cercul strâmt». Îi îmbie să-și pună la încercare și alte margini.” Delia Muntean e un critic de poezie experimentat de care revista „Nord Literar” are nevoie.
+ There are no comments
Add yours