Adrian Lesenciuc, Un exercițiu de geografie literară

Cartea Steluței Pestrea Suciu, Străzi, case, oameni din Brașov,este deja o lucrare emblematică, continuând linia deschisă de Vasile Pop, cu Disertație despre tipografiile românești, și continuată cu Monografia comunei bisericești greco-orientale române a Sf. Adormiri din Cetatea Brașovului, cu acte și dovezi a lui Bartolomeu Baiulescu, cu Istoria școalelor centrale românești greco-ortodoxe din Brașov a lui Andrei Bârseanu sau cu cele două volume ale Bisericii Sf. Nicolae din Șcheii-Brașovului a lui Candid Mușlea ori cu monografiile sau studiile monografice ale lui Sextil Pușcariu, Ștefan Baciu, Vasile Oltean și Alexandru Surdu, care de altfel îi servesc autoarei la eșafodajul platformei de geografie culturală locală. Cunoscuta profesoară din Brașov, prezență constantă în Astra cu rubrica „Restituiri”, dedicată readucerii în prim-plan a elitelor brașovene, indiferent de domeniul în care au activat, încheagă această lucrare plecând de la repere geografice precise. Periplul său auctorial dublează un parcurs prin Brașovul care păstrează vie memoria marilor personalități, uneori dublată de plăci comemorative, alteori recuperată din dialogurile cu cei rămași să ducă mai departe poveștile altor vremuri. Brașovul este un spațiu în care s-au sedimentat straturi de istorie culturală, inclusiv în vremurile în care identitatea locală trebuia ascunsă, restrânsă, distrusă eventual. Fostul centru cultural al românilor de pretutindeni pentru câteva secole, orașul operei prima în literatură și locul în care s-au închegat marile proiecte naționale, Brașovul este redat într-un altfel de expunere, în care derularea istorică nu poate să ajute. Steluța Pestrea Suciu pleacă din Parcul Central: „Din Parcul orașului […] pornesc toate drumurile aducerilor-aminte și, de fiecare dată, încerc să-mi privesc astfel orașul, încât să fiu contemporană cu întâmplările de ieri și să le transform în azi” (p. 9), pentru a se încheia în același loc: „După câțiva metri ajung în Parcul Central, locul de unde a pornit călătoria mea în timp. La fiecare popas, și sunt optzeci și două, transformate în tot atâtea capitole, am reînviat în calitate de narator, rol asumat cu bună știință, existențe știute și neștiute sau, ce-i mai rău, lăsate în uitare” (p. 344).

Totodată, povestea se deschide temporal în anii cumplitei perioade staliniste, când orașul purta numele odiosului dictator, și se încheie, promițător și vindecător ca potențialitate în cei târzii ai comunismului românesc, în orizontul unei revoluții pe cale a se înfăptui, făcând pe parcursul episoadelor salturi în vârste diferite, în lumi diferite, readuse în lumină de povestea-palimpsest a zidurilor cetății. Dar nu acest parcurs temporal ne interesează, ci întâmplarea – determinată geografic sau de intenția auctorială a călătoriei – în urma căreia sunt expuse fresce credibile, realizate cu simț estetic și în urma unei serioase documentări de teren și în bibliotecă. O lume aparent pierdută revine la viață prin expunerea acestor fresce care lasă sentimentul unei imagini în mișcare. Ceea ce dă consistență proiectului e însăși cămașa amintirilor care îmbracă siluetele modelate din biografii. În unele cazuri, figurile emblematice ale Brașovului coboară din aceste amintiri, alteori ele sunt mediate prin prisma interlocutorilor.

Printre elitele brașovene își găsesc locul, evident, și scriitorii. Mai precis, scriitorii remarcabili ai Brașovului constituie osatura lucrării. Ei se constituie ca personaje și uneori ca mărturisitori ai vremurilor, și expun un Brașov care rezultă din întrețeserea generațiilor și interacțiunilor literare emblematice. Sunt recompuse, prin aceste fire ale conexiunii care leagă locurile în derularea geografică a poveștii, într-un întreg funcțional și viu. Impresia dinamicii în pagini e pregnantă. Spre exemplu, același Cincinat Pavelescu, ori același Ștefan Baciu, migrează din loc în loc (în text și în oraș), dând seama de ei și de faptele lor literare. Pe Radu Teculescu, secretar al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor și referent literar al teatrului, îl întâlnim și în casa Balcăș din Lunca Plăieșilor (la nr. 13), unde a locuit, și la spitalul Mârzescu, și, revenind în același loc din Șchei, în Cimitirul Groaveri situat mai sus pe aceeași stradă. Statuile – într-un oraș extrem de sărac în altoreliefuri – prind viață, casele se însuflețesc, se recompune cumva atmosfera anilor în care pașii unora sau altora se adună în punctele de inflexiune ale orașului (și lucrării, deopotrivă). Alte puncte de inflexiune ale lucrării sunt tipografiile, redacțiile, spitalele, cimitirele. Dintr-o altă perspectivă privind, și familiile – iar Brașovul e bogat în familii statornice în lupta pentru emancipare culturală, socială, politică –, pe care Steluța Pestrea Suciu le expune în derulări evenimențiale ca rezumate ale unor bildungsromane: Bran-Lemeny, Baiulescu, Bogdan, Blaga, Teculescu, Baciu, Gherghinescu-Vania, Braniște-Căliman, Sassu-Ducșoara. Baiulescu, spre exemplu, nu e un simplu nume de casă, pe strada Iorga nr. 26, colț cu strada Furcii, și nici numai numele unei familii. Casa și familia sunt reperele spațiale și temporale, cadrele necesare pentru fixarea poveștii. Sunt recuperate personalitățile marcante ale familiilor și recompuse, uneori în detalii, cadrele semnificative ale vieții și creației acestora. Nu lipsesc nici inserțiile critice, pentru dreapta așezare în istorie – rămânând la Baiulești, în ciuda meritelor remarcabile ale familiei și ale Mariei Baiulescu însăși, în singurul volum publicat la Minerva în 1908, Extaz, activista brașoveană pentru drepturile femeilor rămâne aceeași autoare de „poezii facile, inundată de clișee, lipsită de adâncime” (p. 18) –, cum nici asumata predispoziție pentru anumite personaje, printre care tragicul Alexandru Bogdan, fratele slavistului Ioan Bogdan și universitarului Gheorghe Bogdan-Duică: „Când m-a preocupat istoria literară a Brașovului, Alexandru Bogdan mi-a acaparat interesul. Nu-mi rămâne decât să vorbesc acum despre această «figură ibseniană», cum l-a numit Andrei Pippidi” (p. 79).

Într-o lectură paralelă, fragmentată, descoperim generațiile succesive de scriitori și publiciști ai Brașovului. Generația Unirii îi are în prim-plan pe Virgil Onițiu și pe impresionanta familie Bogdan, care l-a încorporat prin mariaj și pe istoricul Nicolae Iorga, pe Baiulești, pe Ecaterina Pitiș. Anii interbelici îi cuprind pe Cincinat Pavelescu, Aurel Marin, Ștefan Baciu, dar și pe cei nestatorniciți, cum ar fi Henriette Yvonne Stahl și Ion Vinea, ori Eugen Jebeleanu, Emil Cioran, Max Blecher, Octav Șuluțiu, rezidenți temporari, dar personaje care modifică pentru o lungă perioadă de timp geografia locului. Închegarea vine prin Asociația Scriitorilor din Țara Bârsei, nucleul viitoarei filiale Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, și prin antologia asociației, coordonată de Vasile Gionea. Anii proletcultismului și ai luminii culturale stinse ne aruncă în salonul desprins de lume al soților Gherghinescu-Vania, pe strada Crișan nr. 18 (fostă 16), unde întâlnim o literatură protejată, a marilor Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaș, într-o continuitate de portrete de prim-plan, prelungind povestea înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, în care galeria din casa Gherghineștilor se extinde prin cele ale lui Nicolae Iorga și Nae Ionescu (cu cât sarcasm ne privește câteodată istoria!), George Enescu, Octav Șuluțiu, D.D. Roșca sau Vladimir Streinu. În afara acestora se conturează vag profilurile tinerilor Radu Teculescu ori Petre Frânculescu, primul părăsind prea devreme lumea, celălalt înfrânt de regim, dar și al celor care au răzbit, nu neapărat pentru sine, cât pentru identitatea culturală a Brașovului, cum ar fi Ion Colan.

Când povestea coboară prea adânc în timp, cum ar fi vremurile revoluționare din prima jumătate a secolului al XIX-lea, ori chiar până la primele semne ale luminii tiparului, în veacul al șaselea, eticheta locului e mai vagă și o anumită incertitudine (firească) înalță povestea în mit. E cazul, spre exemplificare, al spitalelor de pe str. C. Brâncoveanu, printre care și cel al lui Vasile Pop, considerat de Timotei Cipariu „românul cel mai învățat întru-mpărăția noastră” (p. 133). Uneori, istoria e mai consecventă în a arunca direct în mit literatura. Casa poetului Aurel Marin de pe strada de Mijloc, cel care l-a convins pe G. Călinescu că merită a fi inclus în istoria lui literară, dar care avea să sfârșească în 1944 pe front, asemenea tragicului Alexandru Bogdan, nu mai există. Au dispărut și locul, și omul, și opera. Și familia. Aurel Marin era căsătorit cu poeta Eliza Hențiu, iar fratele lui Nicu Marin Spiroiu lasă și el pagini importante de poezie în publicațiile brașovene. Din acest gol absurd și de la vaga poartă de ieșire din lume – laureatul Academiei Române pentru poezie, Aurel Marin a fost înmormântat în cimitirul de pe strada Bisericii Române, „lângă un mălin” – Steluța Pestrea Suciu construiește un capitol credibil și consistent, documentat și profund impregnat de empatia auctorială. Străzi, case, oameni din Brașov rămâne, evident, lucrarea emblematică de geografie literară a unui secol în care literatura brașoveană a fost strivită. Nu și povestea ei.

Notă:

¹ Steluța Pestrea Suciu. (2011). Străzi, case, oameni din Brașov. Brașov: Editura Foton. 358 p.