Romanul Chipurile lui Ahriman1 nu se rezumă la a evidenția tipologii diabolice ori forme ale răului, ci propune o călătorie spre rădăcinile acestuia, ca forță activă și personificată episodic, străfulgerată de manifestări care disonează cu bunele intenții cu care e pavat drumul spre infern. Autorul romanului, Marius Albert Neguț, e un cunoscător al subsolurilor societății, în special al locurilor sordide ale Bucureștiului. Practic, el prelungește rămânerea în spațiul cavernos și putrid în care se derulează acțiunea din romanul publicat anterior la Polirom, Cerberus, care se găsește de fapt în imediata apropiere a normalului, în lumina sa și în expresia celei mai sănătoase și firești intervenții educative. Aceste subterane – nu neapărat fizice, cât mai degrabă în propriile interioare – se deschid motivate aparent de acțiunea vindicativă, de răspunsul la un rău iterativ, în general de ceea ce limbajul juridic a consacrat sub numele de „rele tratamente aplicate minorului”. Trăind efectele acțiunii abuzive a propriei mame, personajul central al cărții, psiholog angajat la Direcția pentru Protecția Copilului, din dorința de a pedepsi femeile care, prin repetarea într-o anumită tipicitate acțională asupra propriilor copii a faptelor rezumate de termenul juridic de „rele tratamente”, ajunge să elibereze tendințe înăbușite, să defuleze sub imperiul expresiei unui rău manifest, cu consecințele cele mai grave pentru ordinea publică.
Nu întâmplător pusă sub umbrela semiotică a tipicității răului, a cărui acțiune nu poate fi suprimată, ca și cum, genetic privind, nu ar exista șansa recesivității, adică într-o proiecție a tipicității acționale de la rădăcinile religiilor abrahamice ori, mai concret, de la vecinii persani, prin invocarea (doar în titlu) a numelui Ahriman – numele zeului persan al întunericului aflat în fruntea zeilor Daevas care cauzează rele și boli, fratele zeului suprem Ahura Mazda, acționând în virtutea invidiei –, manifestarea împotriva codului moral al societății actuale (acțiunea romanului are două nuclee temporale dense, în anii ’70 și ’90) nu întrevede nici orizontul interpretativ augustinian, nici alte orizonturi ulterioare ale interpretării. Răul din romanul lui Marius Albert Neguț, mascat de bunele intenții, este pus sub amprenta lui Ahriman – altul decât cel din conferințele lui Rudolf Steiner (publicate sub numele Lucifer și Ahriman), în care zeității persane îi corespund anumite tendințe ideologice –, al cărui regn al formelor de expresie, întărește filosoful austriac, este manifest până azi. Totuși, ahrimanismul lui Steiner, care presupune, înainte de toate, înzestrarea cu intelect, nu este singura formă de manifestare a răului în subteranele Bucureștiului – Manae, de pildă, e configurat după alt tipar al acțiunii, bazat pe forța brută necesară pentru a domina –, iar romanul lui Marius Albert Neguț relevă, de fapt, expresia manifestării ahrimanice a personajului central, psihologul Alexandru Luca, în raport cu forțe malefice cu alt tipar acțional. Există în roman expresia antroposofică a ahrimanizării civilizației actuale, subliniind subtil proiecția titlului, pentru a nu lăsa manifestarea episodică a personajului central să îl confiște. Totuși, nu această intenție de explicare a răului, pe care nu-l regăsim manifest în linia Filocaliei, ca absență, lipsă, neputință sau îngrădire a manifestării lui Dumnezeu, este ceea ce evidențiază prozatorul. E mai degrabă un fel de a evidenția ceea ce realitatea expune, răul – la Paul Ricœur – ca fracturare, ca ruptură, ca izolare, ca formă de vulnerabilizare prin separarea de ceilalți.
În această lume a separării în normă și faptă de practica morală a societății care închide ochii la „relele tratamente” este nevoie de o ieșire în chip diferit, de o atragere a atenției asupra răului printr-un rău și mai mare, care să poată să justifice, în linia interpretativă a lui Toma d’Aquino, prezența răului în lume. Cunoscător al formelor maltratării pe care le expune, al relațiilor injuste părinți-copii, al iadului din casele de copii, al rănilor neșterse din familiile destrămate, al vieții din cartierele mărginașe, lipsite de normă morală și organizate după tendințele de satisfacere a nevoilor imediate, Marius Albert Neguț propune un roman a cărui tramă este tipică policierului, adică pleacă de la o anchetă criminalistică, dar care se desparte și de provocarea enigmatică în stricarea echilibrului moral al comunității, și de complotul din spatele acțiunii, evidențiind ceea ce luminează și romanele Cameliei Cavadia, răul preexistent, care motivează scrierea cărții în principal pentru a atrage atenția asupra existenței acestei forme de manifestare.
Diferența la Marius Albert Neguț în raport cu Camelia Cavadia și cu precedentele sale romane este aceea că strigătul disperat în ceea ce privește manifestarea răului aparține unei entități ahrimanice, ca și cum răul însuși s-ar fi săturat de formele contorsionate, urâte și tot mai extinse ale propriei manifestări.
1 Marius Albert Neguț. (2024). Chipurile lui Ahriman. București: Editura Univers. 224 p.
