Adrian Lesenciuc, Proza scurtă offline din textele amfibii catchy

Ramona Dogaru scrie proză scurtă. Ce este atipic în scriitura ei e faptul că publică pe internet și apoi adună textele în culegeri care au prospețimea și densitatea necesară menținerii la suprafața valului în rețea, dar și coerența necesară articulării în cartea scrisă. Colaboratoare la o publicație online dedicată sexului frumos, Catchy, la care mai semnează scriitoare și traducătoare cunoscute, precum Ana Barton, Corina Ozon și Iulia Badea Gueritée, Ramona Dogaru propune o scriitură flexibilă, fluidă, adaptabilă diferitelor medii, pe care nu le așază în opoziție, ci le percepe în complementaritate. Dar acest firesc al abordării este al unei aparente ușurătăți – în cazul scrierii cu un public-țintă precis și al unei calibrări la cerințele atât de fluctuante ale mediului online, temele grele scufundă textul –, pentru că provocările prozatoarei, îmbrăcând haina ficțională, sunt porți spre adevăruri grave, spre o anumită adâncime și neliniște.

Nu pledez pentru scriitura pentru suprafața wall-ului diferitelor rețele, ori pentru cea a revistelor glossy, dar ceea ce propune Ramona Dogaru este diferit. Mai întâi, scriitura ei e, indubitabil, ficțiune. Apoi, e un amfibiu, un corp textual adaptabil și vieții în rețea, și expunerii offline, tipărite, așezate în pagini, pretabile unei lecturi lejere, fără a se încadra în tiparul promovat de Editura For You. Apoi, există în raport cu acest tip de adaptare literară la medii aprecierea unor scriitori cu greutate în literatura română actuală. De pildă, prozatorul și poetul Varujan Vosganian recomandă, prin cuvântul însoțitor de pe coperta ultimă și culegerea de debut, Nu mai caut succesul, și recent publicata lucrare, Cea mai fericită zi¹, care face obiectul analizei noastre, iar argumentele lui sunt în continuarea firească a textelor: „Cea mai fericită zi poate fi și cea retrăită, dar și cea sperată. Exercițiul de sinceritate este inițiat chiar de autoare, care transformă paginile cărții într-o confesiune, cu accente, pe rând, tragice, nostalgice sau ironice. Și faptul că, adesea, povestirile nu se termină printr-o concluzie, ci printr-o întrebare, constituie cea mai potrivită invitație la lectură. Cititorul își are locul lui în acest dialog cu o autoare care, iată, își reconfirmă talentul în spațiul prozei românești.”

Prozatoarea, născută la Drobeta-Turnu Severin, dar stabilită în Timișoara, se bucură, de asemenea, de aprecierea eseistului timișorean Cosmin Neidoni, dar și de cea a criticului literar ieșean Marius Chelaru, care găsesc în literatura ei focalizarea pe instantaneu, proiecția asupra imediatului din unghiuri diferite, uneori din mișcare, deschiderea perspectivei asupra subiectului și centrarea pe esență care, din fericire, nu este expusă descriptiv, ci sugerată, lăsată la îndemâna cititorului.

Cea mai fericită zi este o culegere mai matură decât cartea de debut, dar ingredientele și parcursul auctorial sunt similare. Să nu înțelegem, așadar, că nu există evoluție, ci doar că formula prin care se adaptează la medii diferite este una care permite o explorare și a factualității imediate, a cojii cotidianului din realitatea generațiilor literare actuale, și a substraturilor unei realități despre care se poate scrie în maniera abordării de suprafață. Ramona Dogaru parcurge invers traseul pe care îl propune literatura generațiilor actuale, de la centru la margine. Ea pornește de la coaja existenței, de la marginalul factualității și biografiei – proza ei este o mărturie biografistă, un plonjon prin propriile experiențe în lumea gravitând în jurul unor valori și principii profund umane, care își revendică tipicitatea și centralitatea – și propune, în răspăr, ceea ce intenționa să aducă în prim-plan și Geo Bogza prin reportajul literar, adică atenția pe instantaneu, pe minorul care reconfigurează majorul, pe interesul față de tot ce este supus literaturizării și poate constitui, astfel, „cel mai bun corectiv al esteticii turnului de fildeș”. Această refocalizare, care atrage atenția asupra detaliului, minorului, nesemnificativului în aparență, conduce lectorul spre o receptare diferită. Minorul este abandonat treptat, iar în locul faptei din cotidian se instaurează uneori aerul ușor melancolic, cel mai adesea, bucuria unui fel de a fi care devine contagios.

Există în prozele scurte ale Ramonei Dogaru și spiritul ludic, și coloratură stenică – observă Cosmin Neidoni – care încarcă lectura de emoția imediatului reinterpretat în cheie optimistă, în acord cu un țel, cu o direcție, care dau sens și actului lecturii, producând bucuria interacțiunii cu cartea, și colecției de texte în sine. La pătrunderea în aceste texte se instituie un pact cu cititorul, căruia i se promite menținerea în aerul netulburat al suprafeței, chiar dacă ieșirea din text, în același cadru al imediatului surprins în ipostaze cel mai adesea statice, tulbură un pic receptarea. Dincolo de suprafață norină promisă se deschide, mai degrabă intuit decât direct expus – o singură povestire trimite direct la absență, dispariție, moarte –, hăul temelor grave. Cititorul e scutit de această priveliște, dar nu și de emoția că oricând poate să o experimenteze pe propria piele. Iar realitatea imediată nu ocolește ceea ce gravitatea socio-politică nuanțează în imediat. Nu sunt ocolite, de pildă, efectele pandemiei constrângătoare, ori cele ale războiului nedrept din Ucraina. Nu sunt omise nostalgiile unor vârste și generații, nici aspecte generate de comunitatea globală, multilingvă și în plin proces de echilibrare culturală, de aculturație adică, nici cele care țin de cerințele, nevoile și problemele de gen. Dar toate acestea, într-o lume a adaptării pe care o resimte auctorial, pe care o redă în povestiri impregnând-o de ambivalență și adaptând-o la medii de expunere diferite – de aici a plecat, de altfel, și construcția prezentului text –, fac din exercițiul propriei ajustări unul al ajustării scriiturale la valul mișcător al realității online.