Adina Coman, medic psihiatru brașovean cunoscut nu doar prin activitatea profesională, ci și prin prezența constantă în lumea literară, ca un cititor analitic riguros, cu acut simț critic, dar și ca scriitor, aduce în prim-plan o nouă lucrare, care se situează firesc în continuarea celorlalte două ca experiență a densității reflexive: Povestea preaiscusitului Dom’ Scârț și a cutiei cu scrisori (Eikon, 2019) și Oglinzi – minunata lume străvezie (Agnos, 2022), dar mai departe de rațiunile organizării ficționale a acestora. Noua carte se numește Parol, monșer!1 și are un subtitlu oarecum lămuritor în ceea ce privește demersul auctorial, Povestiri și alte compuneri, propunând, altfel spus, parcurgerea unor „teritorii intelectuale comune”, după cum observă Mariela Pavalache-Ilie, profesor de psihologie la universitatea brașoveană, pe cărări diferite ale cunoașterii, începând cu deja consacratul traseu ficțional și continuând pe căi științifice și filosofice, cu subtile trimiteri la cunoașterea teologică (să îi spunem religioasă, pentru a o decupa de teologia academică).
Așadar, cartea e o culegere de texte care își revendică anvelopa ficțională, permisive la inserția preponderent științifică, iar în ceea ce privește ficțiunea în sine, structura narativă nu se îndepărtează de tiparele analizei psihologice românești, situându-se mai degrabă în apropiere de parcursul fenomenologic tributar lui Husserl și de intuiționismul bergsonian decât de supralicitata psihanaliză care a ajuns să sufoce literatura contemporană. Diferența majoră este că naratorul, exceptând câteva părți din Femeia și stresul, nu se angajează ca personaj (darămite principal), ci ca simplu observator al metehnelor, al emfazei sau prețiozității unor moftangii contemporani, iar aici Caragiale oferă cel mai prețios îndrumar metodologic, nicidecum uzat moral, ci doar atins de patină, oxidat natural de succesiunea de ideologii sociale, culturale și de alte soiuri. Chiar și atunci când își reclamă centralitatea ca personaj, în textul Eu și stresul, textul de referință, servind ca filtru și ca lentilă așezată între ochiul interior și lume, devine Moșii (Tablă de materii) a aceluiași Caragiale, în care paradei de ipostaze de bâlci (pe atunci, adevărat experiment scriitural) în simultaneitatea producerii lor și încheierii cu năduf: „Criză teribilă, monșer!”, îi corespund o criză mai mică, actuală, generată de cvasi-simultaneitatea asaltului altor personaje, stări, ipostaze, venite din imediatul real sau din realitatea virtuală imediată, acaparând, cucerind și expulzând din sine însăși ființa în căutare de sine: „[…] – abundență de paradă – lucruri urâte și scumpe – simplitate țâfnoasă – corectitudine acră – colectivism apăsător – individualism însingurat – combativitate vehementă – delăsare – mitocănie biruitoare – sforăieli – mormăieli – discuții cu învingători și învinși – „cine nu-i cu noi e contra noastră” – lamentări – indignare emfatică – criticism plin de râvnă – „să vezi paiul din ochiul fratelui” – prea mulți decibeli – posaci – pisălogi pleziriști – workaholici – lingușitori – limbuți – agramați – aroganți – ipocriți – exaltați – fanteziști – conspiraționiști – retrograzi – grăbiți – infatuați – misogini – năzuroși – sclifosiți – fandosiți – încuiați – răzgâiați – bigoți – habotnici – cabotini – impostori – contestatari, petiționari, protestatari din vocație – mânioși – insolenți – vanitoși – nătăfleți – cămătari – geloși – superstițioși – speculanți – specii pe cale de dispariție – zâmbet silit – zeflemea – ziua mea – et caetera… Criză monșer” (p. 168-169).
Așadar, exclusă din povestire de diferitele zburătoare ascunse cândva în cutia Pandorei, înmulțite în văzduhul primitor al societății contemporane, pe de altă parte auto-excluzându-se și păstrându-și limpede privirea de observator mai degrabă „cusurolog” (pentru a păstra notația științifică) decât „cusurgiu” (acordând întâietate, firesc, perspectivei caragialești), instanța auctorială își permite să amestece povestirea cu anamneza, să fișeze tipologii caragialești adaptate noilor vremuri: tatăl absent, conferențiara cu multiple personalități (asumate) ș.a., să descrie simptomatologia stresului, depresiei și a altor boli ale vremurilor și locului („Simplu: fiindcă românul s-a născut poet, îi e naturelul simțitor, cum ar zice Nenea Iancu”, p. 51), ba chiar să propună deschideri pedagogice propriilor povestiri, să privească, așa cum notează Mariela Pavalache-Ilie, cu sensibilitate umană și adâncime psihiatrică defilarea de măști, de la cele bufe la cele tragice, fără a omite să se observe pe sine și să râdă natural de propriile neputințe – auctoriale, omenești, științifice – de a acoperi întregul. Autoironia se naște din metareferențialitate: „Aceleași personaje și obiecte pot fi descrise în fel și chip, în funcție de percepțiile, intențiile și umoarea naratorului” (p. 56) și este sporită în ciuda tonului serios care se degajă atunci când intarsiile științifice ornamentează fluxul textual sau când exercițiile de apropiere prin observație de context devin exerciții de apropriere a contextului.
1 Adina Coman. (2025). Parol, monșer! Povestiri și alte compuneri. Sibiu: Agnos. 226 p.
