Adrian Lesenciuc, Ocupația sovietică. Istoria la foc mic sau imposibilitatea salvării

Stelian Tănase, prozatorul considerat de cenzură a fi prea „sumbru” ca viziune pentru a se încadra în literatura angajantă a anilor ʼ80 în care debutase și care și-a văzut două dintre romane respinse, este un fin cunoscător al dictaturii și un scriitor care, pendulând între ficțiune și nonficțiune, a dat voce murmurului acelor ani de strivire. Sub nota pesimistă a așezării, Zvonuri despre sfârșitul lumii. București, 1944-1953 este povestea nonficțională a unui București aflat sub presiunea rudimentară a Armatei Roșii (Krasnaia Armia), recompusă din decupaje jurnalistice ale presei vremii, unele aparent fără valoare – secvențele Bricabrac ale cărții servind acestei aparențe a nesemnificativului –, în esență de maximă importanță în ceea ce privește expunerea poziției diferitelor segmente ale comunității bucureștene în raport cu ocupația. Cartea scriitorului și istoricului român surprinde din multiple unghiuri această reacție a unui populații deja înspăimântate, în vremuri ale vulgului, ale periferiei valorice și intelectuale clamându-și și exprimându-și centralitatea și supremația. Lectorii sunt aruncați în povestea unui spațiu blurat, cum e și imaginea lumii românești pe care o conturează almanahul Universul din 1944, cea cu care începe cartea: Ce lipsește din almanahul Universul.

Intriga, deși cunoscută de lector, se ascunde în spatele acestei perdele a istoriei mari și implacabile, iar conflictul se declanșează în urma acestei lovituri de gong din culise, bruște și cuprinse de pânzele incertitudinii, ca o alunecare, aparent ușor de stopat la început: „Anul 1944 a pus brutal în fața elitei românești chestiunea: poate fi salvată România? Și, legat de aceasta, ce regim politic va avea? Monarhie sau republică? Se vor înființa colhozuri? Industria va fi naționalizată? Dar comerțul? Se va trece la un regim de partid unic, ca în URSS? Proprietatea privată va fi desființată? În aceste condiții – cu Armata Roșie instalată aici –, ce era de făcut? Vorba lui Lenin, kto kogo? S-au desprins două variante: 1) opoziție înverșunată contra rușilor, neacceptarea niciunui compromis cu Stalin. Cei care susțineau acest punct de vedere se bazau pe ajutorul anglo-american plecând de la ipoteza că nici Downing Street 10 și nici Casa Albă nu vor accepta ca în România să se instaleze un regim comunist. Era un argument de bun simț. Dar cât de adevărat? 2) A doua tactică de urmat ar fi fost colaborarea cu rușii, făcându-le anumite concesii economice și politice. […] În timp, spunea acest calcul, Kremlinul ar fi devenit mai tolerant, împins de situația economică, obligat să își refacă țara după distrugerile devastatoare cauzate de război. Având deci nevoie de ajutor din partea Occidentului. Iluzia conținută de acest raționament este că Stalin s-ar fi mulțumit numai cu o parte din cuceririle teritoriale” (p. 56-57), dar din ce în ce mai înspăimântătoare odată cu noile pagini care înclină planul istoriei. Se produce strivirea, la care contribuie cozile de topor. Fără a omite faptele fundamentale, elementele istoriei mari coagulează materia istorică din proximitate și determină un anumit parcurs, predefinit și întrucâtva garantat, spre exemplu acordul lui Churchill cu Stalin din octombrie 1944, care se produsese în culise lăsând încă o umbră de speranță în ceea ce privea dezbaterea de la Ialta din februarie 1945: „Doar patru dosare au stat pe masa tratativelor: 1) Germania, 2) Polonia, 3) ONU, 4) Japonia. Nimic în rest. Întâlnirea dintre liderii Aliaților a fost urmărită cu încordare la București. Alt subiect de conversație în redacții, în saloane, în restaurante nu a mai existat în acele zile. Toate discuțiile se reduceau la Conferința de la Ialta. Era clar că în acele zile se decidea soarta Europei. Paradoxal, nu s-a vorbit despre România, nu s-a rezervat acestui subiect nici măcar o zi. În ciuda mitologiei înfloritoare legată de Ialta printre bucureșteni, e de știut că nu s-a decis nimic în ceea ce ne privește. Afacerea era deja tranșată din octombrie 1944 la Moscova între Stalin și Churchill. Până azi, bucureștenii sunt convinși că la Ialta s-a decis soarta României. Este o pură fabulație”, (p. 92), povestea lui Stelian Tănase expune punctul de vedere al societății, reacția ei la ocupația stalinistă.

Cu Armata Roșie pe străzile Bucureștiului, cu 90% din influența politică a sovietelor asupra României (în fapt, influența era totală), povestea se petrece ca într-o oală sub presiune, cu etanșeitatea asigurată de talpa soldatului rus, pusă la foc mic. În această oală a Bucureștiului ucronic, ceea ce aparținuse lumii de dinainte de fierbere se întoarce împotrivă, cum și ceea ce aparținuse celorlalți. Soldații sovietici, cu echipament american: camioane și tancuri Sherman, asigură presiunea care să transforme societatea într-o pastă fără contur și fără consistență. Fierberea la foc mic produce obișnuința. Ceea ce fusese cândva speranță se topește în masa de fapte fără orizont. Privită din unghiuri diferite, societatea promite doar supraviețuirea. Opțiunea Maniu și Brătianu, a reacțiunii în raport cu talpa soldatului sovietic, se topește. Trădarea contribuie la această topire a oricărei forme de rezistență. În sectoare diverse ale vieții cotidiene, obișnuința naște monștri. Vremea vulgului se traduce prin presiunea needucaților ajunși la putere, a celor fără orizont moral ocupând sau colonizând spațiul urban și trăgând societatea bucureșteană cu decenii în urmă. Morți și dispariții suspecte pigmentează paginile de fapt divers din jurnale. În spațiile destinate elitelor, alunecarea este mai evidentă și dureroasă. Trădători, impostori, delatori intră în competiție ei înșiși, exploatându-și la maxim resursele imorale pentru adaptarea socio-ideologică. Nume importante ale culturii române duc țara în adormire, la focul mic al comunismului fierbinte. „Reaprinderea flăcării” într-o organizație cu potențial de coagulare socială (masoneria) nu putea fi trecută cu vederea. Societatea întreagă trebuia să intre în adormire, scriitorii în primul rând. Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Zaharia Stancu sunt personaje care asigură presiunea necesară pentru ca aburul să reducă timpul de gătit, să asigure temperatura ridicată, fără ca efortul caloric să fie ridicat.

Coborând dinspre elite spre marginal, privind prin cadrele aproape fotografice ale presei, Stelian Tănase face radiografia ocupației sovietice. Obișnuință și dezintegrare sunt rezultatele. Și rezultatele încă se resimt.

¹ Stelian Tănase. (2023). Zvonuri despre sfârșitul lumii. București 1944-1953. București: Corint Istorie autori români. 509 p.