În urmă cu aproape două decenii, istoricul și eseistul Ovidiu Pecican publica la Cartea Românească un roman care nu a lăsat indiferentă opinia critică românească, Imberia. Bianca Burța-Cernat, Gabriela Gheorghișor, Monica Gheț, Alex Goldiș, Ion Mureșan, Irina Petraș și alții au semnat pagini importante de receptare critică a acestei cărți, din care un extras consistent însoțește ediția a doua, publicată la Editura pentru Artă și Literatură. Deși un roman excelent primit, anii au lăsat o liniște cețoasă peste Imberia. Ovidiu Pecican a publicat mult și de fiecare dată cu impact, iar povestea s-a văzut risipită, uitată, a devenit apăsător de tăcută, de discretă. Ion Mureșan vede în povestea Imberiei trei planuri narative distincte (în alte texte de recepție sunt evidențiate doar două, cel de-al treilea îmbibând solul pe care se așterne parcursul nestatornic al acestora). Rezumând, planurile unanim acceptate sunt cel al relației unui tânăr intelectual, Dragodan, cu Imberia, un personaj straniu, proiectat după contururi grotești, și cel dramatic, în tăietură necruțătoare, insistă Ion Mureșan, expunând relația tânărului cu tatăl său. Al treilea, care transformă căutările în trasee poticnite și fără țintă până la un punct, dă seamă de transformările interioare și de ecourile Pildei semănătorului din Evangheliile după Matei și Marcu și al Marelui Inchizitor decupat din capodopera Frații Karamazov a lui Dostoievski.
Imberia nu e un roman cu cheie, dar e un roman în care Ovidiu Pecican prelucrează referințe biografice îmbibate de teme și preocupări ale primelor două decenii de libertate de exprimare în parcursul de viață al unui personaj în plină criză existențială, sub presiunea unei societăți care nu se decantează, ci care menține în suspensie murdăria, grotescul și confuzia anilor din tranziția incertă. Pe coordonatele unui cadru al comunismului coroziv configurat din Prolog, din care eliberarea nu poate veni decât odată cu muzica altor promisiuni, aici cu Moody Blues în Nights in White Satin, amintind și de nopțile albe dostoievskiene, dar mai ales de libertatea promisă printr-un altfel de limpezire, prin dragoste, în fond printr-un alt fel de a trăi iluzia (cum sugerează versurile și muzica trupei britanice de pe albumul din zorii Primăverii pragheze), tânărul profesor Dragodan, un intelectual neîmplinit, complicat, dezgustat, în frământări, caută propria limpezire în relația confuză cu o tânără expusă în stranietatea grotescă a propriei corporalități și insistențe, Imberia. În paralel și în completare, nicidecum în disjuncție, relația cu tatăl, iluminată sporadic de episoade stranii și denigrante, are același rol în economia cărții: de a se proiecta pe sine în sine, de a se răsfrânge în oglinda propriilor neputințe. Cu o supra-narațiune, cum o identifică Gabriela Gheorghișor, Pilda semănătorului,care legitimează traseul personajului – dar care și corodează ironic eșafodajul în mulțimea șușotind pe marginea pildei, cu un Marcu notând de zor și un Matei înțelegând pilda și repetând înfrigurat: „Să nu uit: semințele sunt Cuvântul iar pământul e sufletul omului. Semințe-Cuvânt; Cuvânt-semințe…” (p. 257) –, cu o metanarațiune care justifică unghiul auctorial, Marele Inchizitor al lui Dostoievski, povestea Imberiei e doar pasta tartinabilă a unui sendviș, impregnând textura metanarațiunilor, dezvrăjindu-le weberian, umanizându-le și deschizând unghiuri de lectură ale crizei auctoriale. Marele Inchizitor, așa cum a fost interpretat de Berdiaev, proiectează un unghi remarcabil și neluat în considerare în interpretările textului lui Pecican: antisocialismul avant la lettre și antitotalitarismul dostoievskian, care dublează viziunea asupra istoriei, dezbătută în tren. O adaptare socială refuzată – în fapt, rezumat al monologului Marelui Inchizitor care condamnă libertatea și cunoașterea binelui și răului – este cea care îl așază pe acest personaj al lui Ovidiu Pecican în rândul figurilor neîmplinite, a triștilor, a intelectualilor înfrânți de cruzimea mediului, de realitatea imediată și dezumanizantă, redată prin scenele erotice de un grotesc amintind de Bosch, cum autorul însuși sugerează, ori de prezența la examinarea prin retroscopie a tatălui care dezvoltase o tumoră. Există, o remarcă aproape toți comentatorii, o limpezime și o dezvrăjire a imediatului de factură brebaniană, dar e ceva mai mult, o reflectare în interioarele ființei a absurdului vieții și cunoașterii, a perisabilității umane și a incapacității poveștii (metanarațiunii) de a mai păstra neîmpotmolit parcursul existențial prin teritoriul îmbibat de ideologii al concretului. Dar mai e ceva de mare subtilitate a interpretării la Pecican, printr-un discurs alocat preotului greco-catolic Gomboș, în interpretarea fragmentului dostoievskian: recunoașterea răului/ Satanei e simplă pentru că, pe de o parte, sare în ochi comportamentul: „El nu are nimic dintr-un creștin. Este, înainte de orice, mohorât și desprins de durerile acestei lumi. Pășește printre ruguri și oameni sărmani ca un somnambul. E crud, apoi” (p. 192), iar, pe de alta, capacitatea acestuia de a recunoaște și cataloga dumnezeirea. Cumva, personajul (reflectând societatea care l-a proiectat) prezintă aceste semnalmente și se exprimă pe sine nu după autodafeul ereticilor din Marele Inchizitor, ci înaintea propriei spovedanii sau a propriei exorcizări. Iar spovedania nu este de sine, ci pentru întreaga societate alterată de ură, de marile ideologii ale istoriei, de patimi. Nu întâmplător numele femeii desprinse din Bosch e Imberia, ceea ce în slavă înseamnă imperiu – Monica Gheț identifică acest nume slav dat Bizanțului, Pravoslavnaia sau Byzantinina Imberia –, cumulând în straturile adipoase ale ființei de hârtie păcatele unui anumit totalitarism nicidecum diferit de cel al Marelui Inchizitor.
Această complexitate de semne și fapte, de interpretări și juxtapuneri, dublând o scriitură impecabilă, frumoasă, limpede și „vicleană”, face din excelentul roman al lui Ovidiu Pecican „o carte pentru primul raft al prozei de azi” (Ion Mureșan).
1 Ovidiu Pecican. (2025). Imberia. Roman. București: Editura pentru Artă și Literatură. 278 p.
