Adrian Lesenciuc, Istoria creștinismului albanez. Igiena rănii

Estimated read time 8 min read

Lucrarea O istorie a creștinismului albanez din vremurile apostolice până la căderea comunismului este, înainte de toate, curajoasă. Autorul ei, tânărul teolog și jurist Radu-Cosmin Săvulescu, conduce din 2017 Asociația Liga Albanezilor din România (ALAR) și, preocupat fiind atât de teologie, cât și de albanologie, a publicat numeroase studii în paginile revistei Albanica și a tradus din engleză și franceză lucrări importante, printre care și cunoscutul Dicționar istoric al Albaniei al lui Robert Elsie. Prin prezenta carte, Radu-Cosmin Săvulescu intră într-o problematică deloc facilă, pe de o parte datorată evenimentelor încă proaspete în mentalul colectiv albanez, pe de alta din cauza unei generalizări și simplificări privitoare la poporul albanez și la traumele sale. Imaginea neclară a albanezilor este, în sine, un aspect semnalat în introducere de teologul român, dată fiind superficialitatea cunoașterii. Ceea ce realizează Radu-Cosmin Săvulescu prin această lucrare, metaforic vorbind, este implicarea într-un proces de igienă a unei răni istorice, proces care a trecut de faza de curățare, de îndepărtare a țesuturilor necrozate și de stopare a posibilității de acces a agenților patogeni, ajungând la supravegherea evoluției în faza de granulație, a formării țesuturilor noi și a hidratării corespunzătoare. Vor mai trece decenii, dacă nu mai mult de atât, până la epitelizare, dar în această perioadă în care refacerea este fundamentală, a scrie despre ceea ce a cauzat „suicidul cultural” albanez produs de regimul Hoxha e un act de curaj.

În al doilea rând, lucrarea este foarte complexă și riguroasă. Ea tratează creștinismul de pe teritoriile actualmente locuite de albanezi de la începuturile răspândirii religiei, adică din vremurile apostolice, plecând de la mențiunea acestor teritorii în epistola Sf. Ap. Pavel către romani, în care este direct numită propovăduirea Evangheliei până în Iliria. Autorul acordă o foarte mare atenție acestor nuanțe, pe de o parte pentru că nu este vorba despre un creștinism albanez ab initio, pe de alta pentru că expresia din textul grec al epistolei paulinice se poate traduce fie „până în Illyricum” sau „până la Illyricum”, adică incluzând sau excluzând regiunea. Totuși, subliniază el, construind cu moderație argumentele pentru această concluzie, „chiar dacă Pavel ar fi avut în vedere Illyricum doar ca limită a propovăduirii sale, putem concluziona că centrul și sudul teritoriului albanez au fost, oricum, evanghelizate” (p. 13). Nu omite să facă mențiunea că printre apostolii lui Hristos s-a aflat și Cezar din Dyrrachium (actualmente Dürres), că „în sprijinul argumentului continuității creștine în Albania vine și povestea celui mai important sfânt al creștinismului primar din regiune, respectiv Sfântul Astius (alb. Shën Asti)” (p. 16), că de pe teritoriul actualului stat Kosovo provin sfinții Florus și Laurus și că dovezile cele mai importante ale creștinismului din regiune provin din confirmările prezenței episcopilor la sinoadele ecumenice, începând chiar cu primul, cel de la Niceea (325 d.Hr.). Mai mult, acordă un capitol din studiul său „Aspectelor organizării bisericești din teritoriile albaneze în epoca Sinoadelor Ecumenice”, cu focalizare pe centrele creștine cele mai importante, Dyrr(h)achium, fosta cetate grecească Epidamnos, probabil cel mai important, cu o prezență la multiple sinoade, începând din anul 325 și de care este legat și atestarea creștinismului în sens etnic (primii ani ai secolului al VII-lea, coincizând cu invazia slavă din Balcani, având probabil, reședința la Kruja, „centrul politic al viitoarelor formațiuni statale albaneze”, p. 27), apoi Skadar sau Shkodra, cetate care, datorită poziției sale, a atras atenția pontifilor romani, și al cărui prim reprezentant a fost atestat ca participant la sinodul al treilea ecumenic de la Efes (431), fără a omite Epirul, cu o primă participare a episcopului de Nicopole la sinodul al șaselea local de la Sardica (343-344) sau Dardania, care cuprindea și o parte a actualului teritoriu kosovar. Concluzia acestei analize amănunțite a creștinismului primar pe teritoriile locuite de albanezi, care a evoluat în paralel cu procesul de etnogeneză nu poate fi pusă la îndoială: „[…] concluzia care se desprinde în chip neechivoc este aceea că peste tot pe unde poporul albanez s-a format, în majoritate sau în minoritate în raport cu populația generală a respectivelor areale, acest proces s-a petrecut într-un cadru creștin, cu o organizare și o ierarhie bisericească funcționale. Chiar dacă în perioada supusă analizei distincțiile etnice sunt foarte dificile – dacă nu de-a dreptul imposibile uneori – ceea ce contează este continuitatea unei vieți creștine bine conturate, în contact cu Roma, dar și cu Constantinopolul. Secolele ulterioare au fost marcate de invaziile slave, de diluarea autorității imperiale în regiune, precum și de controversele interne ale Bisericii, elemente care, în mod firesc, și-au pus amprenta pe etnogeneza albaneză, precum și pe evoluția creștinismului în rândurile populației autohtone” (p. 65).

Sistematic, Radu-Cosmin Săvulescu analizează viața creștină în teritoriile albaneze în perioada primului Țarat Bulgar, apoi după prăbușirea acestuia și după constituirea Arbëriei independente, cu dubla influență, orientală și occidentală, ultima predominantă în anii regatului albanez, Regnum Alabaniae sau Mbretëria e Arbërisë, pentru a ajunge la problematica deloc confortabilă a studierii creștinismului albanez în anii ocupației otomane. Studiul complex al cercetătorului român nu se oprește la „creștinismul oficial”, ci ia în calcul și manifestările bogomilismului, secta gnostică dualistă născută în Balcani, răspândit ca manifestare de albanezi până pe teritoriile italiene. Episodul rezistenței împotriva otomanilor se concentrează, evident, pe familia eroului național, Gjergj Kastrioti Skanderbeg, dar Radu-Cosmin Săvulescu nu ezită să arate că tatăl său, Gjon, fusese romano-catolic în perioada alierii cu Veneția, ortodox în anii alierii cu Ștefan Lazarović și musulman în perioada vasalității otomane, dar această convertire a fost de fațadă – cercetarea indică fără echivoc apartenența familiei la cultul ortodox –, iar rezistența a fost răsplătită pentru Skanderbeg cu titlul de Atlet al lui Hristos (Athleta Christi) conferit la 23 decembrie 1457 de papa Clement al III-lea.

După cucerirea otomană au fost aplicate, firesc, politicile de diluare a identității creștine a locuitorilor din zonă, cu prevalență, în primii ani, în ceea ce îi privea pe catolici, care erau periculoși pentru că se aflau sub ascultarea eclesiastică a unui lider puternic, papa. Ceea ce a urmat a fost o rostogolire a tăvălugului musulman: „Dacă primele decenii ale stăpânirii otomane au fost caracterizate de o oarecare toleranță încă non-agresivă între albanezi și autoritățile otomane, procesul de islamizare s-a încheiat curând după aceea, cu toate restricțiile, discriminările și sancțiunile aferente” (p. 156). Adevărata rezistență s-a produs în munți, dar acolo a existat un puternic conflict al populației locale și cu biserica oficială. Islamizarea agresivă începând cu secolul al XVII-lea, i-a determinat pe albanezi să aleagă între acceptarea islamului și deznaționalizare, fapt pentru care la mijlocul secolului al XIX-lea, două treimi dintre albanezi erau deja musulmani. Două aspecte de prim ordin merită discutate plecând de aici. Primul privește rezistența creștinilor albanezi ascunzându-și adevărata religie – Radu-Cosmin Săvulescu numește această mișcare cripto-creștinism –, iar al doilea, după Independența Albaniei, este procesul greoi de constituire a ortodoxiei instituționale naționale albaneze. Procesul de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze, inițiat de eruditul Fan Noli și de acțiunile sale întreprinse pe teritoriul Statelor Unite, a fost complicat și, chiar după oficializare, deturnat de anumiți episcopi.

Anii comunismului – care se instalaseră într-o Albanie care număra 72,8% musulmani, 17,1% ortodocși și 10,1% romano-catolici – au adus constrângeri treptate: „Încetul cu încetul, punându-și în mișcare mașinăria de acțiune și propagandă la toate nivelurile, regimul comunist și-a pregătit mutarea cea mai radicală, aceea a interzicerii complete a vieții religioase de orice fel” (p. 239). Discursul programatic al lui Enver Hoxha din 6 februarie 1967, inspirat dintr-un manifest al revoluției culturale chineze, a atras o mobilizare fără precedent împotriva comunităților religioase, însemnând închiderea bisericilor și moscheilor, transformarea lor în clădiri civile sau chiar demolarea. Anterior, Biserica Ortodoxă Albaneză se apropiase de biserica rusă, iar lovitura dată de Hoxha poate fi rezumată la faptul că în ciuda rădăcinilor sale, creștinismul albanez apostolic fusese distrus. Concluzia lui Radu-Cosmin Săvulescu este, iarăși, fără echivoc: „Adevărata lovitură pentru creștinii albanezi nu a fost stăpânirea otomană, ci regimul comunist ateu și anti-religios, care a făcut din Albania primul stat ateu de pe glob” (p. 249). A vorbi deschis despre această rană nevindecată a „suicidului cultural” al Albaniei este, într-adevăr, un act de curaj.

1 Radu-Cosmin Săvulescu. (2024). O istorie a creștinismului albanez din vremurile apostolice până la căderea comunismului. Craiova: Editura Asdreni, Colecția Albanica. 294 p.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours