Adrian Lesenciuc, Despre limbajul poetic al matematicii din perspectiva unui poet

Conștiință lucidă a societății pe care a parcurs-o în perioade ale diferitelor forme de restricții, impuneri și amăgiri, Solomon Marcus a rămas un reper al intelectualității românești, o voce vie a reformei educaționale mereu și inutil întârziate, un reper academic în domeniul său de referință, matematicile, și în alte domenii ale cunoașterii, unul dintre ultimii enciclopediști și unul dintre puținii semioticieni relevanți din societatea românească. Readucerea lui în prim-plan printr-o carte care se intitulează Solomon Marcus și limba perfectă, apărută la Editura Junimea din Iași sub semnătura poetului și eseistului Cassian Maria Spiridon este un gest firesc, care vine să reliefeze o latură importantă a cunoașterii și personalității academicianului, aceea a analistului literar rafinat, dar și cea a semioticianului căutător al limbii perfecte, precum ilustrul său prieten, Umberto Eco. Beneficiind de cunoașterea aprofundată a unui limbaj cu grad ridicat de abstractizare, limbajul matematic, și înțelegând limitele denotative ale codului logic, care evadează din concretul cunoașterii prin valențele codului estetic, pe de altă parte înțelegând faptul că acest cod aparent rigid permite și chiar încurajează hipertextualitatea, academicianul român a optat pentru cochilia singurătății (și singularității) ca matematician – cu trimitere la foarte cunoscutul discurs de recepție la Academia Română – și datorită faptului că matematica are valoare universală și permite cunoașterea și în celelalte domenii. Cassian Maria Spiridon surprinde această potențialitate a limbajului matematic: „Panoramând condiția unei duble singurătăți a matematicianului, una impusă de el ca autor, alta resimțită în viața socială, pledează pentru necesitatea și splendoarea matematicii: «Pariul educației matematice se referă la faptul că modul de gândire pe care-l oferă această disciplină are o valoare universală, deci este folositor în orice altă disciplină și în orice alt domeniu»” (p. 15) și evidențiază medierea ulterioară prin semiotică, disciplina care asigură legătura dintre matematici și celelalte forme de cunoaștere a lumii, cel puțin dintre matematici și științe. Funcțiunile semiotice și hermeneutice ale simbolului deschid această cale a exploatării limbajului matematic, iar parcurgerea unui asemenea traseu presupune și demersul diacronic în înțelegerea modului în care, în plină perioadă pozitivistă de organizare a conținuturilor cunoașterii, dihotomia, fragmentarea, ramificarea, separarea a servit unei stratificări disciplinare a cunoașterii. În ceea ce privește limbajul, dihotomia limbaj științific (LS) și limbaj liric (LL) a lui Pius Servien (1957) – ceea ce în științele comunicării se rezumă la distincția cod logic (CL) – cod estetic (CE) –, primul cu determinant unic, celălalt „cu o infinitate nenumărabilă de sensuri” (p. 40), este percepută de matematicianul și semioticianul român în mod diferit, într-o interpretare nonexclusivă, în care substratul denotativ al limbajului științific constituie fundamentul: fiecare frază e susceptibilă de ambele ipostaze, dar a priori este, în asocierea de sensuri într-o comunitate lingvistică, determinantul unic al LS. Parcurgând această proiecție dihotomică în adâncimea ei diacronică și înțelegând interpretarea lui Solomon Marcus, Cassian Maria Spiridon evidențiază, poet fiind, funcțiunile limbajului liric (LL), pe care academicianul l-a propus a fi înlocuit cu sintagma mult mai convenabilă de limbaj poetic (LP), luând în considerare și funcțiile jakobsonieine ale limbajului ca atare: „LL este față de LS un limbaj care nu admite fraze echivalente, fapt observat și de prezentat la marii poeți unde nu apar accidental astfel de fraze. Cum punctează Solomon Marcus, la marii poeți în cele mai bune poeme ale lor orice cititor simte că niciun cuvânt, nici măcar o virgulă, nu pot fi clintite de la locul lor. Dar astfel de situații în care neutralitatea opozițiilor din fraze este în întregime evitată, sunt foarte rare (poate chiar inexistente). Însă orice poem aspiră la aceasta. Un adevăr care nu pare să mai aibă căutare în marea majoritate a poeziei postmoderne” (p. 45).

Dar analiza celor două tipuri de limbaje comportă și unele limite interpretative – rămânând sub influența lui Eco –, pe care avea să le observe mai târziu și să le exploateze analitic Eugeniu Coșeriu. Coincidența obiectului cu instrumentul investigării, păstrând dihotomia lui Servien, este ceea ce îngreunează semiotic și hermeneutic analiza: Pius Servien era conștient de faptul că unul dintre dezavantajele principale ale cercetării tradiționale a limbajului poetic rezidă în faptul că metalimbajul folosit în această cercetare este de același tip cu limbajul investigat” (p. 47), ceea ce presupune o serie de consecințe în ceea ce privește posibilitățile de discriminare între metalimbaj și limbajul obiect. Propunerea lui Solomon Marcus de a rămâne la referențialul substratului, a limbajului științific este ceea ce aduce lumină într-un mediu în care interpretarea limbajului poetic se poetizează și continuă, într-un fel de semioză infinită peirceană, tot mai îndepărtată de obiectul în sine, care culminase cu expresia critică flamboaiantă a unui G. Călinescu: „Axiomatic, poetica este studiul expresiilor poetice cu ajutorul celor științifice, adevăratul termen de referință în investigarea limbajului poetic nu este limbajul uzual, ci limbajul științific și Solomon Marcus explicitează: deoarece figurile interesează, într-un text poetic, numai în măsura în care ele reprezintă conotații, iar gradul de conotativitate se apreciază în raport cu LS al lui Servien, despre care se poate arăta că este pur denotativ” (p. 50).

Lingvistica rezolvase problema acestei confuzii între obiect, metalimbaj și limba naturală (nu neapărat și critica literară) prin înlocuirea treptată a metalimbajului natural cu limbajul logic sau algebric (p. 59). Acest avantaj al analizei plecând de la un sistem de referință imuabil – ceea ce reprezintă avantajul formării ca matematician a lui Solomon Marcus – presupune deschiderea interpretării asupra limbii perfecte pe care a continuat să o caute și din perspectiva altor dihotomii ale codurilor. Surprinzătoare este, în acest sens, aplecarea lui Cassian Maria Spiridon asupra dihotomiei cod digital – cod analogic pe care o reliefează intuitiv Tudor Vianu: „Tudor Vianu considera că simbolurile lingvistice sunt adeseori discontinue, în timp ce simbolurile estetice sunt totdeauna continue” (p. 53), dar care avea să fie exploatată sistematic de prima generație a Școlii de la Palo Alto, în special de Paul Watzlawick, pe care Solomon Marcus nu doar a intuit-o, ci despre care a fost convins odată ce a exploatat multiplu contradicția LS-LP din Poetica matematică prin lentilele distincției discret-continuu, exprimate drept contradicții între „caracterul discret al expresiei în limbajul articulat și caracterul continuu al semnificației poetice”, „accepțiunile de dicționar către care converge limbajul articulat și accepțiunile antidicționar către care converge limbajul poetic” și „finitudinea reală și infinitudinea virtuală a oricărui text poetic” (p. 56-57).

Ce se întâmplă atunci când contaminarea se produce în sens invers, adică atunci când limbajul științific pur denotativ al matematicii împrumută hainele poeticii, când, spre exemplu, inteligibilitatea conceptului de curbă devine mai vastă decât partea vizibilă a curbei? Solomon Marcus a fost atras ca matematician de mulțimile și funcțiile „urâte”, precursoare ale geometriei fractale a lui B. Mandelbrot, iar ca semiotician de „caracterul esențial metaforic al limbajului matematic” (p. 78), a cărui sursă este însuși procesul de generalizare. Mai mult decât în cazul raportării la limbajul poetic prin continua investigare a limbajului științific imuabil, denotativ, Solomon Marcus s-a simțit atras – iar Cassian Maria Spiridon parcurge acest proces al migrării dinspre matematici spre spațiul modulator al semioticii, cu scopul înțelegerii și exploatării variațiilor conotative ale limbajului poetic – de poetica matematicii, atâta vreme cât partea cea mai vizibilă a matematicii este limbajul, parte ce pare a „fi un handicap”, stârnind, cum observa Profesorul, admirația unora și repulsia altora” (p. 81). Închiderea buclei limbajului, alcătuit din aparentele două fețe notate LS și LL (sau LP), înseamnă de fapt alunecarea pe o fină bandă Moebius a semioticii, care, pe de o parte, optimizând limbajul matematic îl apropie de cel poetic (p. 79), iar pe de alta constituie „liantul, deschiderea spre universalitate a matematicii” (p. 87).

Deloc simplu acest demers al lui Cassian Maria Spiridon, de reducere la esențele semioticii problema limbii perfecte a matematicianului care apelează la instrumentarul criticii literare, orientându-și discursul după aceleași valori și într-un caz și în celălalt: „La fel ca poetul în poezie, matematicianul caută frumusețea, nu utilitatea. Dar utilitatea vine și ea, la vremea ei” (p. 89). Să salutăm, așadar, și intenția estetică a lui Cassian Marian Spiridon de căutare a limbii perfecte la Solomon Marcus.

¹ Cassian Maria Spiridon. (2024). Solomon Marcus și limba perfectă. Iași: Junimea. 130 p.