În 2025, tânăra Nicoleta Șimon a convins juriul Festivalului Literatura Tinerilor de la Neptun, ulterior juriul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor, obținând marele premiu, respectiv premiul de debut pentru volumul (ingrats) publicat cu un an în urmă la Editura Cartex. De altfel, și această publicare a cărții e tot rezultatul unei competiții câștigate: concursul de debut în poezie organizat de editură. Este firesc să privim această carte ca fiind una matură, așa cum propune Gelu Diaconu, cel care nu doar că a girat lucrarea, ci a și publicat poezie a Nicoletei Șimon în volumul colectiv Generația O Mie de Semne (Casa de Pariuri Literare, 2022): „ingrats nu este un debut: e o carte solidă, a unei poete experimentate, care se joacă de-a experimentul cu maturitatea unui actor aflat la apogeul carierei” (p. 5). Maturitatea discursivă a Nicoletei Șimon se datorează atât lecturilor, studiilor, dar mai ales activității redacționale și de cenaclu de la Corpul T, sub îndrumarea profesorilor Virgil Borcan și Dan Țăranu.
Nicoleta Șimon propune prin propria poezie un triplu impact, ciclurile purtând acest nume, însoțit de ordinalul (în engleză) care le diferențiază – de altfel, toate titlurile poemelor au tăietura engleză a generației Z – și de încordarea, de tensiunea așteptării următoarei coliziuni între straturile de realitate ale aceluiași cadru de referință: „urbanul semiamorțit, spasmodic, în mișcare necontrolată, în care fluxurile vitale pot fi ușor recunoscute, dar sperie: noaptea străzile brașovului suferă de / anorexia nervosa / subțiate până la refuz / plâng cu lacrimile cerșetorilor ascunși în umbre / de beton / se intersectează între ele / își întind musculatura peste întuneric / porii orașului / deschid pasaje în multiversul / ca-blu-ri-lor-e-lec-tri-ce / lasă antimateria să decodeze teoria haosului / secvențe binare / nașterea imaculată a nimicului / o pauză / o șansă / colapsgravitațional // inima orașului scoate Piața din repaos / și se scutură de clădirile cu risc seismic / sub ochii iradiați / carcasele mașinilor / așteaptă ca persoanele să-și îngrijească reflecțiile / fardul de pe mâinile poluate / desenează șanțuri pe frunte și-n jurul buzelor // noaptea străzile brașovului suferă de / anorexia nervosa / forța cu care orașul se apropie de ne-oraș / este egală cu / forța de sucțiune care decuplează amfibienii din / lichidul amniotic // dacă plămânii scot sunete / îmi este greu să înțeleg tăcerea sigilată / de tapiseriile uzate / între dormitor și living / vidul / sângele marchează trecerea de la copilărie la – // noaptea străzile brașovului suferă de / anorexia nervosa / beau din paharul cu apă de la robinet / și gust cadavrele lichefiate / cu fiecare avort / sângele se urcă pe coapse // când orașul se auto-distruge / mă deconectez de la matcă” (gimme a break,p. 64-65).
Există în anorexia străzilor nocturne din Brașovul Nicoletei Șimon, în întregul Brașov asumat auctorial, un soi de autofagie, nu de stirpea celei mistice a unui Nastratin barbian în Isralîk-ul balcanic, ci o încercare de supraviețuire, de exprimare/expunere a existenței în trecerea dintre medii, de absorbție a șocului prin ciocnirea plastică presupunând variația energiei interne la impactul dintre corpuri. E, așadar, o absorbție a energiei la trecerea dintre pragurile de realitate – Ramona Boldizsar observă această notație criptică (aparținând unor forme ale cunoașterii care depășesc notația lirică, sugerând alte spații culturale sau ale cunoașterii): „Un univers criptic care te înghite, un science-fiction aproape de marginea irealității în care autorul principal poate fi pe rând celălalt, spațiul pe care-l ocupi sau chiar tu însuți” (coperta 4) – care presupune și trăirea impactului, și trecerea dincolo, transsubstanțierea sugerată de grotescul autofagiei barbiene, supraviețuirea prin suferință. Diferența e dată, în primul rând, de proiectarea într-un alt cadru al derulărilor – există un vag fir epic al parcursului liric al Nicoletei Șimon în paginile volumului –, unde atrocitatea impactului e îmblânzită de asumarea existențialistă, de justificarea și propagarea libertății individuale în expunerea fluxurilor căderii, de însăși transsubstanțierea pe care o propune într-o dinamică a ciocnirilor diverse: „sunetul sirenelor perforează geamul” (p. 9); „când mă ridic / noaptea solidă se lovește de fereastră” (p. 25) și a stărilor de pace în echilibru instabil: „liniștea ferestrelor / întunericul din draperii / privirea furtunii se-ntinde peste blocuri” (p. 37).
Nicoleta Șimon nu este un simplu trecător prin lumea pe care o proiectează, ciocnirea ei cu realitatea nu are nimic în comun cu ricoșeul, cu energia cinetică trecută doar în momentul ciocnirii în energie potențial plastică, se restituie integral în mișcare. Întâlnirea dintre corpuri lasă urme și deformări: „clădiri / făcute din carne / sau corpul meu transformat în ciment” (p. 14). Istoria însăși ciocnindu-se cu mediul urban predispus transformărilor plastice lasă semnele ideologiei cu care s-a ciocnit: „estetica blocurilor comuniste / suprascrie sistemul capitalist / dincolo de ferestre” (p. 9). În urma deselor contacte și deformări se nasc spasmul nocturn, contracția, durerea (pre)facerii. Rămân urmele impactului în locuri și forme nebănuite: „abdomenul cerului / poartă cicatricea unei cezariene post-mortem” (p. 41). Dar rămân mai ales urmele impactului în interioarele ultragiate ale eului liric supus ciocnirii, tensiunea abia reținută și deziluzia care proiectează conturul, tensiunea mai degrabă decât trauma, urmele ciocnirii cu realitatea în trecere mai degrabă decât decorporalizarea, descărnarea, transformarea: „helios urcă deasupra bisericii de fier / & umbra lui crist se sacrifică luminii / sub luminile roșii / orașul și-a avortat locuitorii / brațele mele își ascund articulațiile / & se întind rigide să ajute ascensiunea / globului crescând // de cealaltă parte a orașului / pietrele rămân creștine / zeul păgân este respins de copacii / care apără grădina / sub umbrele reci / osemintele dorm netulburate / brațele mele ridicate amorțesc / brațele bunicii s-au tăiat ca maioneza / căutături de neon printre clădiri / T marchează locul” (fire walk with me,p. 54).
Aceste urme pe care le poartă lumea și le reflectă poetul sunt cele permise odată admisă transsubstanțierea, odată acceptată poezia în rândul „speciilor euharistice”, fără pretenția ridicării frângerii materiei poemului la rangul de jertfă. Ba, mai degrabă, poezia Nicoletei Șimon nu se frânge, ci se împarte prin lectură consangvinilor în poezie. Curge. E fluidă și reduce impactul.
1 Nicoleta Șimon. (2024). (ingrats). București: Cartex, colecția Amaterasu. 69 p.
